Muntele Curcubeu – muntele pictat de Dumnezeu !

Sosise ziua pe care o așteptam cu mai mare emoție încă de când ajunsesem în Peru. Citisem cam tot ce găsisem despre cum să te adaptezi la mare altitudine  și mai  ales despre ce ți se poate întâmpla în cazul în care nu reușești acest lucru. Ce am găsit nu m-a speriat, însă mi-a dat foarte serios de gândit. Cumpărasem de pe internet o excursie la Muntele Curcubeu- Vinicunca, cea mai nouă atracției a acestei țări  și am planificat-o în cea de-a 4-a zi de stat în Cusco, ca să am timp să mă aclimatizez…                                       

De ce aveam emoții ? Pentru că urma să ajung la 5.200 m altitudine (sau 5000m după indicatorul de pe munte). E adevărat că doar ultimii șapte km. urma să-i străbat pe jos, însă ultimul se anunța unul a fi unul extrem de dificil din cauza pantei și a oxigenului rarefiat. Cei mai mulți capitulau în fața acestei ultimei redute.  Cât de dificil  urma să fie ?! Rămânea să văd !

La ora 04,30 microbuzul firmei rainbowmountaintravels a oprit în față hotelului iar după ce s-au împărțit păturile (nu și pijamale:-))), cei mai mulți dintre turiști au adormit ca la  comandă pe banchete. Unii dintre ei , deja se visau călcând pe una din culorile muntelui, ca și Amstrong pe Lună ! Doar eu nu puteam să visez la așa ceva. Am o problemă cu somnul în mijloacele de transport , în aerogări și mai ales într-un bus ce urcă spre 5000 m. Deși afară, temperatura era sub zero grade, în bus era cald și bine. Ca atunci când stai la gura sobei sau lângă calorifer (dacă e cald :-)). Nu degeaba plătisem 30 dolari pentru această excursie.  Găsisem și mai ieftine, dar gerul și vântul  făceau legea prin acele bus-uri, iar șoferii aveau incluse în preț și senzațiile tari. :-)) După  două ore, când încă nu se luminase, mașina a oprit într-un sat de munte la o cârciumioară, unde urma să servim micul dejun. Frigul din incintă,te făcea să te gândești cu…căldură la pătura lăsată în mașină .  Eram aliniați în șir indian și fiecare își lua ce avea nevoie pentru masă. Ochii și o mâna mi s-au oprit pe ceaiul de coca, în timp ce cu cealaltă am luat câteva frunze de coca, o posibilă artileria grea în lupta cu muntele.

A doua cană de ceai am băut-o, atât pentru a mă încălzi cât și pentru a înmagazina energia din ea. Un fel de redbull la pătrat ! Însă punctul culminant a fost mersul la toaletă , unde nu era indicat să  mergi dacă nu aveai lanternă la telefon. Altfel , trebuia să iei partea bună a lucrurilor : un pas cu ghinion acum, putea să aducă noroc mai târziu ! :-))  După masă, înapoi în mașină și la drum. De acum înainte traseul urma să fie doar în urcare, fapt ce făcea să-ți înfunde urechile ca și cum te-ai afla într-un avion ce tocmai decolase. Cu cât urcam mai mult, cu atât vreme devenea mai rea și au apărut primii fulgi . După încă o oră de mers, șoferul a oprit într-o parcare imensă, care era aproape goală. Ne-a zis să privim atent unde este amplasată mașina pentru că la întoarcere parcarea va fi plină. Știa el de ce spune !

Apoi a urmat un instructaj asemănător cu cel de protecția muncii, doar că pe un ton mai aprig, în care ghidul a prezentat traseul și mai ales dificultățile de respirație ce pot apărea pe parcurs. Era cel mai grav discurs pe care l-am auzit vreodată, ținut de un ghid turistic. A scos în evidență că în partea finală vor urmau două pante foarte grele, în care probabil unii dintre noi vor renunța și că nu trebuie să ne fie jenă dacă se va întâmpla asta . În rucsacul său avea pregătit un tub cu oxigen, gata  să-l folosească dacă situația o va impune . Instructajul nu a făcut decât să-mi crească adrenalina și să-mi doresc plecăm mai repede la drum.  Eram gata de examen ! După ce am confirmat toți că nu avem probleme cardiace, grupul format din 12 turiști a plecat din loc. Însă după cca. 100 m, primele două persoane au abandonat ,,lupta” în urma unor căzături pe omătul proaspăt, care le crease o stare de nesiguranță. Așa că au preferat să facă cale întoarsă. Mai rămăseseră nouă și cu sergentul (ghidul) zece! Pe margine, câteva ,,taxiuri” de un cal putere, își așteptau clienții, dar care nu se îngrămădeau datorită prețului ridicat și a faptului că în partea grea a traseului, cea finală, erai lăsat să te descurci pe cont propriu.

În timp ce grupul înainta compact prin ninsoare, pe un traseu plat, ghidul ne-a oprit pentru a ne face o poză de grup. Intuiție sau experiență ? :-)) Dacă lăsa poza pentru final, ar fi fost nevoit să transfere câteva lame din zonă care să joace pe fals  în grupul nostru (să pozeze)…pentru a fi mai mulți în fotografie. Am zis că e bine să-l fotografiez și eu pe el. Nu de alta, dar vroiam să-mi amintesc peste timp de persoana ce umbla cu tubul cu oxigen în spinare, gata să ne salveze viața dacă era cazul.

 Traseul destul plat, urma să fie străbătut într-o oră și jumătate, timp în care am admirat munții și ghețarii. Dar mai cu seamă magazinele și toaletele de pe marginea drumului, care probabil că sunt unicate în lume prin ,, arhitectura complexă “. Toaletele erau niște gherete din tablă/placaj, unele fără  fațadă, în locul căreia era întinsă o cârpă doar în partea de jos, după care trebuia să stai pitit pe vine. Deci băieții trebuiau să-și facă nevoile la fel ca fetele. :-))

La exterior se afla ,,biroul “celei care încasa taxa de intrare, având un bolțar în loc de scaun directorial și o tablă oblică la semi înălțime, în loc de acoperiș. Intrarea în aceste opere arhitectonice, nu era gratis, ori plăteai, ori … :-)))

Ce bine că îmi funcționase lanterna  telefonului la micul dejun…J)) Poziționate din loc în loc erau și shop-urile, de unde puteai să te alimentezi cu apă, suc sau alte  produse. Deci așa mergea treaba ?!  De aici cumpărai apă iar mai încolo  dădeai fuga la toaletă ?! Dacă aveau cumva același patron, atunci nu era conflict de interese ! :-))

 Distanța dintre membrii grupului se mărise și din cei nouă am mai rămas doar șapte. Încă două abandonuri ? Sau cei ce lipseau au rămas blocați în toalete, neștiind cum să deblocheze sistemul centralizat al ușilor?! :-)) Cei rămași, am abordat primul urcuș, unul nu foarte mare, ci doar atât cât muntele să-ți poată lua pulsul  și vă vadă dacă îi ești un adversar pe măsură . Dacă până atunci nu simțisem lipsa oxigenului, acum am început să inspir lung o cantitate cât mai mare de oxigen.  Cam șiret muntele ăsta  !                         

Dar ce e de fapt Muntele Curcubeu ?  Și unde a fost el până acum ? Până în 2010 nu s-a știut nimic de existența lui, pentru că a stat ascuns sub ghețari. A ieșit la iveală datorită încălzirii globale, devenind rapid unul din cele mai căutate obiective turistice la nivel mondial. Cele șapte culori ce-i brăzdează suprafața, pictate parcă supranatural, sunt expresia mineralelor ieșite la suprafață. Guvernul peruan a dat muntele spre exploatare unei firme canadiene, fapt ce a generat proteste masive ale populației iar compania a renunțat în cele din urmă la concesiune. Parcă sună a Roșia Montana , nu ?! Da, dar  cu diferența că  locația peruană e vizitată zilnic de câteva mii de turiști !

Mergând în plină ninsoare, dar cu gândul la încălzirea globală, am ajuns la poalele primului versant. Gata cu drumul plat ! De aici începea greul ! Grupul nostru se destrămase demult… Cu pași mari și rari încep urcușul. După nici 30 m, am simțit cum aerul îmi ajunge în plămâni în cantitate foarte mică iar picioarele se mișcă tot mai greu. Epuizarea fizică ajunsese rapid la cote de avarie ! Era o senzație pe care nu am mai avut-o nicicând ! Mă opresc și încep să trag puternic aer în piept, dar abia după un minut încep să-mi recapăt ritmul normal de respirație. Poate am abordat panta într-un ritm greșit… Dacă fac pașii mai mici poate că ar fi mai bine.  Pornesc din nou, dar numai  după 10 pași, istoria se repetă.  Rămân din nou fără aer !!! Răsuflu din greu și la fiecare inspirație încerc să trag cât mai mult aer în piept. Nici după trecerea unui minut nu-mi pot regla respirația la parametri normali. Mă uit în sus și văd că nu am ajuns nici la jumătatea dealului .

Asta nu e bine. Poate că ar trebui să renunț …  Am încercat și am ajuns până aici, în timp ce alții deja renunțaseră. O să mă odihnesc un pic și poate că ar trebui să o iau ușor  la vale, către parcare. La 5000m nu e de joacă, aici cantitatea de oxigen e la jumătate față de cea de la nivelul mării. Mă uit în spate și văd două fete epuizate, care se așezaseră jos și începuseră să mestece frunze de coca, semn că nu doreau să renunțe. Poate că ar trebui să mai urc un pic și apoi să mai văd. Dacă aș merge constant câțiva pași și după care m-aș opri regulat pentru odihnă ? Hai să încerc ! Reîncep urcușul, iar după numai 10 pași, mă opresc  și respir timp de un minut. Plămânii își revin mai ușor acum și oboseala trece mai repede ! Mai fac 10 pași și iarăși mă opresc pentru odihnă. Se pare că am găsit cheia pentru a urca muntele! Am trecut de mult de jumătate și după alte câteva minute am reușit să ajung în vârf. În vârful primei culmi . Drept în față se deschide o vale în care predomină culoare roșie , asemănătoare frunzelor de toamnă, semn că e mult minereu de fier.

În dreapta e Muntele Curcubeu, dar pe care îl poți cuprinde în întregime cu privirea doar dacă urci și a doua culme, aflată în stânga și lungă de câteva sute de metri.

Doar jumătate din cei ajunși aici se încumetau să o urce și pe aceasta. Însă dacă tot sunt aici și am trecut de momentele grele, de ce să nu încerc să urc până sus ?! Probabil că nu voi mai ajunge niciodată în acest loc și mai târziu voi regreta dacă voi renunța!

Cu experiența cumulată de curând și cu ochii fixați pe culme, distanța a început să scadă metru cu metru iar după 20 minute eram în vârf. Ajunsesem la capăt ! Muntele Curcubeu se deschidea ca un evantai în zare, etalându-și  culorile vii.

Respirând de parcă urma să se termine aerul de pe pământ, mi-a venit în minte o idee. Muntele Curcubeu e pictat de Dumnezeu !!!  Altfel nu se poate !!! Dungile colorate trasate parcă cu o pensulă invizibilă nu putea fi o opera hazardului și nici măcar a naturii. Poate tocmai de aceea, ca să-l poți vedea ești supus unor încercări atât de grele. Între timp vântul pornise să bată din ce în ce mai tare iar fulgii de nea începeau să-mi biciuiască fața. Ce noroc pe mine că aveam o geacă groasă și mănuși, în luna lui cuptor ! :-))) Îmi era frig, dar chiar nu mai conta ! Muntele nu mă învinsese ! Două lame împopoțonate ca de sărbătoare , stăteau gata pentru pozat și își așteptau clienții alături de stăpâna lor.

După ceva timp a sosit în vârf și ce mai rămăsese din grupul cu care luasem startul în urmă cu două ore. Adică ghidul și doar alte patru persoane. Alți doi turiști renunțaseră pe traseu. Muntele, oxigenul și zăpada făcuse selecție pe cale naturală ! Ghidul ne-a explicat că de regulă doar jumătate din cei care pleacă din parcare, mai ajung până în vârf. Deci eram un grup normal și puteam să ne întoarcem cu fruntea sus în parcare !

Drumul de întoarcere a fost o joacă de copii, cu oxigen fără porție și doar cu câteva căzături haioase în zăpadă. La microbuz ne-am reîntâlnit cu cei care pierduseră lupta cu muntele, iar ghidul,după ce ne-a făcut ,,inventarul”, a dat semnalul de plecare la drum. Oboseala acumulată a făcut ca drumul să nu mai fie la fel de interesant ca la venire, excepție făcând doar întâlnirea o turmă de lame care cu greu s-a dat din calea mașinii.

După masa de prânz servită la aceeași cârciumă, au urmat cele două ore de mers până la Cusco, timp în care s-a repetat scena cu somnul de voie și cu pătura trasă pe cap. Doar eu nu puteam dormi … Acum aveam la ce să mă gândesc.

La muntele pictat de Dumnezeu !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s