Muntele Curcubeu – muntele pictat de Dumnezeu !

Sosise ziua pe care o așteptam cu mare emoție încă de când ajunsesem în Peru. Citisem cam tot ce găsisem despre cum să te adaptezi la mare altitudine și mai ales despre ce ți se poate întâmpla în cazul în care nu reușești să faci acest lucru. Ce am găsit nu m-a speriat, însă mi-a dat foarte serios de gândit.

Cumpărasem de pe internet o excursie pe Muntele Curcubeu- Vinicunca, cea mai nouă atracției a acestei țări pe care am planificat-o abia în cea de-a 4-a zi de ședere în Cusco. După ce petrecusem câteva zile la nivelul mării (Panama (III)- Canalul Panama), aveam nevoie de timp ca să mă aclimatizez…                                       

Dar ceva emoții, parcă tot aveam… De ce ? Pentru că urma să ajung la 5.200 m altitudine. E adevărat că doar ultimii 7 km urma să-i străbat pe jos, însă cel din urmă se anunța a fi unul extrem de dificil atât din cauza pantei și cât a oxigenului rarefiat. Cei mai mulți capitulau în fața acestei ultimei redute. Cât de dificil urma să fie această incursiune ?! Rămânea de văzut ! …și mai ales de simțit ! 🙂

La ora 04,30 microbuzul firmei rainbowmountaintravels m-a ,,cules” din față hotelului, iar după ce șoferul a împărțit păturile, cei mai mulți dintre turiști au adormit pe banchete ca la o comandă invizibilă. Unii dintre ei deja se visau călcând pe una din culorile muntelui Curucubeu, ca și cum Amstrong pășea pe Lună ! 🙂 Doar eu nu puteam să visez la așa ceva. Am o problemă cu dormitul în mijloacele de transport, fie că e vorba de avion sau de un bus ce urcă spre 5000 m. Deși afară, temperatura era sub zero grade, în bus era cald și bine. Era ca și cum ai fi stat la gura sobei. 🙂 Nu degeaba plătisem 30 dolari pentru excursie. 🙂 Găsisem și unele ceva mai ieftine, dar în care gerul și vântul făceau legea prin acele bus-uri. În plus, șoferii îți ofereau și ceva senzații tari incluse în preț. 🙂

După două ore de mers, când încă nu se luminase, mașina a oprit la o cârciumioară într-un sat de munte, unde urma să mâncăm micul dejun. Frigul din incintă, te făcea să te gândești la căldură păturii lăsate în mașină. 🙂 Aliniați în șir indian , turiștii se serveau cu ceea ce aveau nevoie. Ochii și o mâna mi s-au oprit pe ceaiul de coca, în timp ce cu cealaltă mână am luat câteva frunze de coca și le-am băgat în buzunar. …o posibilă viitoare artileria grea în lupta cu muntele. 🙂

A doua cană de ceai am băut-o, atât pentru a mă încălzi cât și pentru a înmagazina energia necesară. Un fel de redbull la pătrat ! 🙂 Însă punctul culminant a fost mersul la toaletă, acolo unde nu era indicat să mergi dacă nu aveai lanternă la telefon. Altfel, trebuia să iei partea bună a lucrurilor : un pas cu ghinion acum, putea să-ți aducă ceva noroc mai târziu ! 🙂 După masă, toată lumea era înapoi în mașină și… la drum. Restul traseului urma să fie doar în urcare, fapt ce făcea să-ți înfunde urechile ca și cum te-ai afla într-un avion ce tocmai decolase. Cu cât urcam mai mult, cu atât vreme devenea mai rea și au apărut primii fulgi. După încă o oră, șoferul a oprit într-o parcare imensă care era aproape goală. Ajunsesem la destinația finală ! Omul ne-a zis să privim atent locul unde este amplasată mașina pentru că la întoarcere parcarea va fi arhiplină. Știa el ce spunea ! 🙂

Apoi a urmat un instructaj asemănător celui de protecția muncii, doar că era făcut pe un ton mai aprig. Ghidul a prezentat traseul și mai ales dificultățile de respirație ce puteau apărea pe parcurs. Era cel mai grav discurs pe care l-am auzit vreodată, ținut de un ghid turistic. El a scos în evidență faptul că în partea finală vor urmau două pante foarte grele și că unii dintre noi vor renunța, fapt ce nu ar trebui să ne jeneze. În rucsacul său era pregătit un tub cu oxigen, gata de a fi folosit dacă situația o va impune. Instructajul nu a făcut decât să-mi crească adrenalina și să-mi doresc plecăm mai repede la drum. Eram gata de examen ! 😉

După ce am confirmat toți că nu avem probleme cardiace, grupul format din 12 turiști a plecat la drum. Însă doar după 100 m, primele două persoane au abandonat ,,lupta”, în urma unor căzături. Omătul proaspăt le crease o stare de nesiguranță. 😦 Mai rămăseseră nouă și cu sergentul (ghidul) zece ! Pe margine, câteva ,,taxiuri” de un cal putere, își așteptau clienții, care însă nu se îngrămădeau datorită prețului ridicat și a faptului că în partea finală erai lăsat să te descurci pe cont propriu.

În timp ce grupul înainta compact prin ninsoare, pe un traseu plat, ghidul ne-a oprit pentru a ne face o poză de grup. Intuiție sau experiență ? 🙂 Dacă ar fi lăsat poza pentru final, ar fi fost nevoit să transfere câteva lame care să joace pe ,,fals” în grupul nostru. …ca să fim mai mulți în fotografie. 🙂 Mi-am zis că e bine să-l fotografiez și eu pe el. Nu de alta, dar vroiam să-mi amintesc peste timp de persoana ce umbla cu tubul cu oxigen în spinare, gata să ne salveze viața. … dacă era cazul. 🙂

 Traseul destul plat, urma să fie străbătut într-o oră și jumătate, timp în care aveam să admir munții ce străjuiau valea. Însă mai cu seamă urma să admir ghețarii care se ,,scurgeau” pe coamele munților !

Deosebit de pitorești erau magazinele și toaletele de pe marginea drumului, care probabil că sunt unicate în lume prin ,, arhitectura” lor complexă. 🙂 Toaletele erau niște gherete din tablă/placaj, unele fără perete sau ușă la fațadă, având doar o cârpă ce acoperea jumătatea de jos, după care trebuia să stai pitit pe vine. Deci băieții trebuiau să-și facă nevoile la fel ca fetele. :-))

La exterior se afla ,,biroul “celei care încasa taxa de intrare, având un bolțar în loc de scaun directorial și o tablă oblică la semi înălțime, în loc de acoperiș. Intrarea în aceste opere arhitectonice, nu era una gratuită. Ori plăteai, ori … 🙂

Ce bine că îmi funcționase lanterna telefonului la micul dejun ! 🙂 Poziționate din loc în loc erau și shop-urile, de unde puteai să te alimentezi cu apă, suc sau alte  produse. Deci așa mergea treaba pe munte ?! De acolo cumpărai apă, iar ceva mai încolo dădeai fuga la toaletă ?! Păi, nu cumva ,,instituțiile” aveau același patron ? Mirosea a conflict de interese ! 🙂

 Distanța dintre membrii grupului se mărise, iar din cei nouă am mai rămas doar șapte. Încă două abandonuri ? …sau cei ce lipseau rămăseseră blocați în toalete sofisticate ?! 🙂

Am abordat primul urcuș, unul nu foarte mare, ci doar atât cât muntele să-ți poată lua pulsul și vă vadă dacă îi ești un adversar pe măsură. Dacă până atunci nu simțisem lipsa oxigenului, acum am început să inspir lung o cantitate cât mai mare de oxigen. Părea cam șiret muntele ăsta  ! 🙂                      

Dar ce e de fapt Muntele Curcubeu și unde fusese el până acum ? Până în 2010 nu s-a știut nimic de existența lui, pentru că a stat ascuns sub ghețari. El a ieșit la iveală datorită încălzirii globale, devenind rapid unul din cele mai căutate obiective turistice la nivel mondial. Cele șapte culori ce-i brăzdează suprafața, pictate parcă supranatural, sunt expresia mineralelor ieșite la suprafață. Guvernul peruan a dat muntele spre exploatare unei firme canadiene, fapt ce a generat proteste masive ale populației, iar compania a renunțat în cele din urmă la concesiune. Parcă sună a Roșia Montana, nu ? 🙂 Doar că  locația peruană e vizitată zilnic de câteva mii de turiști !

Mergând în plină ninsoare, dar cu gândul la încălzirea globală, am ajuns la poalele primului versant. Gata cu drumul plat ! De aici începea greul ! Grupul nostru se destrămase demult… Cu pași mari și rari am început urcușul. După nici 30 m, am simțit cum aerul îmi ajungea în plămâni în cantități insuficiente și că picioarele se mișcau tot mai greu. 😦 Epuizarea fizică ajunsese rapid la cote de avarie ! Era o senzație pe care nu o mai simțisem nicicând ! M-am oprit și am tras puternic aer în piept. Însă abia după un minut mi-am recăpătat ritmul normal de respirație. Poate că am abordat panta într-un ritm greșit… 😦 Dacă făceam pașii mai mici, poate că ar fi fost mai bine…  Am pornit din nou, dar numai  după 10 pași, istoria s-a repetat. Am rămas din nou fără aer ! 😦 Răsuflam din greu și la fiecare inspirație încercam să trag cât mai mult aer în piept. Dar de data aceasta, nici după trecerea unui minut nu mi-am pot regla respirația la parametri normali. 😦 M-am uitat în sus și-am văzut că nu am ajuns nici la jumătatea dealului. 😦

Nu era de bine ! Poate că ar fi trebui să renunț…  Am încercat ! … și am ajuns până acolo, în timp ce alții deja renunțaseră ! Poate că ar trebuie să mă odihnesc un pic și apoi să o iau ușor  la vale ! …către parcare. 😦 La 5000 m nu e de joacă ! Acolo, cantitatea de oxigen e la jumătate față de cea existentă la nivelul mării. M-am uitat în spate și am văzut două fete epuizate, care se așezaseră jos și începuseră să mestece frunze de coca. Semn că nu doreau să renunțe. ! Coca aveam și eu în buzunar. Poate că ar trebui să mestec 2-3 frunze și apoi să mai urc un pic. … iar apoi să văd ce o mai fi. Poate că un mers constant de câțiva pași alternat cu opriri regulate pentru odihnă, ar da rezultate… Am repornit motoarele ! 🙂 După numai 10 pași, m-am oprit și am respirat timp de un minut. Plămânii și-au revin mai ușor și oboseala a trecut mai repede ! Am mai făcut 10 pași și iarăși m-am oprit pentru odihnă. Trăsesem lozul norocos ! 🙂 Găsisem cheia pentru a urca muntele ! 🙂 După alte câteva minute am reușit să ajung în vârful primei culmi. Drept în față se deschide o vale în care predomină culoare roșie, asemănătoare frunzelor de toamnă, semn că minereul de fier era din belșug.

În dreapta se întindea Muntele Curcubeu, dar pe care îl puteai cuprinde în întregime cu privirea doar dacă urcai și pe cea de-a doua culme. Adică pe dealul din stânga, ce era lung de câteva sute de metri.

Doar jumătate din cei ajunși aici se încumetau să o urce și a doua pantă. Însă dacă tot ajunsesem acolo și am trecut de momentele grele, de ce să nu încerc să urc și mai sus ?! Probabil că nu voi mai ajunge niciodată în acest loc, iar mai târziu voi regreta dacă voi renunța !

Cu experiența cumulată de curând și cu ochii fixați pe culme, distanța a început să scadă metru cu metru, iar după 20 minute eram deja în vârf. Ajunsesem la finish ! Muntele Curcubeu se deschidea ca un evantai în zare, etalându-și  toate cele 7 culori vii.

Respirând de parcă urma să se termine aerul de pe pământ, mi-a venit în minte o idee. Muntele Curcubeu nu putea fi opera hazardului și nici măcar a naturii ! Căci prea părea a fi trasat de o pensulă magică ! În mod sigur creatorul său nu putea fi decât ,,pictorul” suprem ! Muntele Curcubeu fusese pictat cu siguranță de Dumnezeu ! 🙂  Altfel nu se putea ! Poate tocmai de aceea, ca să-l poți privi de sus ești supus unor încercări atât de grele ! 🙂

Între timp vântul pornise să bată din ce în ce mai tare, iar fulgii de nea începeau să-mi biciuiască fața. Ce noroc pe mine că aveam o geacă groasă și mănuși, în luna lui cuptor ! 🙂 Îmi era frig, dar acest lucru chiar nu mai conta ! Muntele nu mă învinsese ! 🙂

Două lame împopoțonate ca de sărbătoare, stăteau alături de stăpâna lor și își așteptau clienții dornici de o amintire de neuitat. Doar pentru asta, ele învingeau muntele în fiecare zi ! 🙂

După ceva timp a sosit în vârf și ceea ce mai rămăsese din grupul cu care luasem startul în urmă cu două ore. Adică ghidul însoțit de alte patru persoane. Deci, încă doi turiști renunțaseră pe traseu… Muntele, oxigenul și zăpada făcuseră selecție pe cale naturală ! Ghidul ne-a explicat, că de regulă, doar jumătate din cei care pleacă mai ajung până în vârf. Deci eram un grup normal și puteam să ne întoarcem cu fruntea sus în parcare ! 🙂

Drumul de întoarcere a fost o joacă de copii, cu oxigen fără porție și doar cu câteva căzături haioase în zăpadă. La microbuz ne-am reîntâlnit cu cei care pierduseră lupta cu muntele, iar ghidul, după ce ne-a făcut ,,inventarul”, a dat semnalul de plecare. Oboseala acumulată a făcut ca drumul să nu mai fie atât de interesant ca la venire, excepția făcând-o doar întâlnirea o turmă de lame încăpăținate care, cu greu s-a dat din calea mașinii.

După masa de prânz servită la aceeași cârciumă, au urmat alte două ore de mers până la Cusco. În acest timp, s-a repetat scena cu somnul de voie și cu păturile trasă peste cap. Doar eu nu puteam să adorm … mai ales că aveam la cea nume să mă gândesc. La muntele pictat de Dumnezeu ! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s