Rio de Janeiro (I) – ,,Brasil, Brasil” !

 La scurt timp după decolarea avionului în plină noapte, am lăsat în urmă Santiago și munții Anzi, adevărații străjeri credincioși ai statului Chile. Cu fiecare minut ce trecea, simțeam o nostalgie tot mai mare, dat fiind faptul că părăsisem această țară, al cărei popor înfruntă cu demnitate cel mai de temut dușman al său : cutremurul. Cu aceste sentimente mă îndreptam spre Rio de Janeiro. Dădusem spaniola pe portugheză. Un oraș înființat de francezi și care avea să devină pentru un scurt timp capitala imperiului portughez și ceva mai târziu a Braziliei. Zburam spre Rio, orașul în care s-a dansat pentru prima oară samba !

După 4 ore, a venit anunțul că urmează escala tehnică din Rio, urmând ca ulterior avionul să zboare mai departe spre Dubai. Eu aveam bilet până la ,,prima stație” și în plus, văzusem Dubaiul, un oraș în care ai șansa să rămâi cu gâtul strâmb din cauza zgârie-norilor. Eu urma să rămân în ,,escală” pentru 5 zile, la Rio . În timp ce trăgeam troler-ul pe culoarele aeroportului, din difuzoare a început să răzbată celebra melodie ,,Brasil, Brasil”. Ce putea fi  mai nimerit, decât să asculți în semn de bun venit această melodie, în timp ce făceai primii pași prin aeroport?! Minunată idee! Dacă mai precizez că aeroportul se numește Tom Jobim (cel mai mare compozitor brazilian) și că el este autorul melodiei, atunci tabloul este complet…

Odată trecut de controalele de rutină, m-am dus direct spre stația de bus aflată nu de departe de ieșire. Un bus Express s-a pus în mișcare pentru a mă duce până la joncțiunea cu  metroul, iar eu urmăream traseul parcurs pe maps.me pentru a ști exact când urmează stația mea. A fost ușor să cobor din bus, însă mai greu a fost să urc rampa lungă de 100 m, a cărei înclinație părea că-mi trage bagajul înapoi. Zona era una destul de ,,colorată”și îmi lăsa impresia că aveam șansa de a rămâne în orice moment fără bagaj. Dar ,,am dat ignor” la tot ce era în jur, acesta fiind una din cele mai bune arme defensive pe care le poți folosi în Rio. Alături de aceea de a avea un ochi și la ceafă ! Ajuns pe peronul arhiplin, am așteptat să vină primul metrou. Acesta a venit și a plecat. Fără mine ! Era de înțeles, căci la ora aceea toată lumea mergea la serviciu. La fel și cel de-al doilea… Însă după al 3-lea metrou, am strâns nervos din sprâncene, asemeni altor turiști aflați în aceeași postură ca și mine. Abia după 30 min. am putut urca într-o garnitură în care nu eram nevoit să mă țin de bară, pentru că oricum nu puteam să cad nici dacă aș fi vrut. Singura problemă a fost la coborâre, când după ce am julit cel puțin doi genunchi și probabil că am rupt și un dres, am reușit să ajung cu greu din nou pe peron și apoi să urc la nivelul străzii. Acum eram înconjurat de niște turnuri înalte de peste 100 m.

Aceasta era zona financiară și totodată centrul orașului, renumit și prin numărul mare de oameni ai străzii, care se pot lăuda că locuiesc aici, chiar dacă asta înseamnă că dorm pe stradă. Unele din culcușurile lor, aflate pe trotuarele din proximitatea clădirilor cu etichetă, aveau standarde ridicate : plapumă și pernă ! Câțiva dintre ei, ceva mai înstăriți, aveau și câte un câine, care să le țină de cald în nopțile mai friguroase!

Însă unele din spațiile de cazare erau goale . Probabil că proprietarii lor, îmbrăcați cu pantaloni slim și cămăși cu mânecile suflecate, erau în fața laptopurilor din turnul vecin… Ce bine era de mine că îmi luasem cazare într-un hotel de 4 stele, aflat doar la câteva minute distanță și în care urma să dorm peste puțin timp! :-))  Citisem despre problema oamenilor străzii, pe care primăria nu putea (sau nu se complica) să o rezolve. În zona centrală, nu există un parc sau un loc cu verdeață în care să nu poți da peste o seringă aruncată sau peste ceva care să-ți murdărească pantoful… :–)) Am ajuns la hotel și cum aveam confirmarea unui check-in devreme, mă și vedeam în lumea viselor. Doar că recepționerul mi-a dat vestea că nicio cameră nu va fi disponibilă până la ora 14 ! Pam-pam ! Și mi-a indicat ca soluție temporară, niște scaune cu spătare inadecvate, refuzate probabil de barul de vis-a-vis, pentru că nu puteau anticipa aterizările forțate ale consumatorilor. Acolo să stea el, atunci când ,,trage pe dreapta” în tura de noapte! Am lăsat bagajul la hotel și m-am îndreptat spre Catedrala metropolitană, trecând din nou pe lângă plăpumile și pernele de pe trotuar. Fiind toropit de somn, aceste locuri de dormit îmi păreau acum, un hotel de 5 stele !! Dar cum nici aici nu se puteam face check-in, mi-am văzut de drum. :-))) În fața catedralei, culcată pe o bancă, stătea o persoană învelită cu o pătură, de sub care erau ieșite doar gleznele…Era statuia lui Isus !

Să aibă legătură cu faptul că în zonă dormeau și oamenii străzii direct pe trotuare ?! Nu știu, poate că da… Catedrala, este una atipică, având forma unei găleți răsturnate în interiorul căreia încap nu mai puțin de 20.000 persoane. A fost vizitată în două rânduri de papa Ioan Paul II-lea, care a ținut aici o slujba în fața a 500 de episcopi adunați din toată lumea. În interior, lângă altarul din marmură, se află expusă caleașca cu care el s-a plimbat prin Rio. Pe cele 4 laturi cardinale se înalță, niște vitralii înalte de 60 m unite pe tavan de o cruce. Am încercat să decodez desenele, fără a ține cont de însemnările avute pe carnetul de călătorie, însă mi-a fost greu să-mi dau seama care și cum sunt cele 4 tipuri de biserici reprezentate pe ele… Am coborât la subsol, unde se afla cripta și Muzeul de artă sacră, acesta din urmă conținând tronul regelui Pedro II și trandafirul de aur dăruit prințesei Isabella de papa Leon XIII. Dar cum se făcuse ora de check-in la hotel, am dat check-out la catedrală…

 După câteva ore de odihnă, am plecat să vizitez Biblioteca Regală Portugheză, o minune a lumii cărților care te cucerește imediat după ce ai pășit în interiorul ei, chiar dacă nu ești un pasionat al cititului ! Cărțile aranjate pe rafturi până sus, formează un tapet care-ți încânta ochii. Oare cum le-or șterge de praf ?! Nu degeaba revista TIME a clasat-o pe locul 4 în topul celor mai frumoase biblioteci din lume. Pentru mine era pe locul 1 ! Un lăcaș de cult înființat de 43 de imigranți portughezi, a cărui clădire actuală a fost inaugurată de prințesa Isabella, după ce tatăl său îi pusese piatra de temelie. Chiar peste timp, biblioteca își păstra o aură de mister ieșită parcă dintre coperțile cărților sale, precum și o liniște în care puteai auzi întorsul unei pagini !    

Încărcat spiritual, am plecat spre o altă locație, legată însă de cultura comerțului stradal. Rue de Alfandega și Rue S. Dos Passos sunt două străzi paralele, lungi de câteva sute de metri, care pot fi socotite ca fiind raiul vânătorilor de suveniruri. E drept că ce găsești într-n magazin, vei întâlni și în celelalte.

De-a lungul lor sunt înșirați vânzătorii de fructe, care-și fac reclamă cu unele produse tăiate, pentru a arăta cât sunt proaspete și zemoase. Mi-au atras atenția niște fructe ce aveau aspectul unor lămâi, a căror coajă era verde iar interiorul roz. Un contrast interesant, care în mod sigur era dublat și de gust. Fără să stau pe gânduri, îi cer vânzătorului să-mi aleagă câteva, dar care să fie coapte.

Acesta, mișcându-și degetele de parcă era Chopin la pian, îmi selectează cu grijă câteva bucăți, după care își pupă degetele ca și cum o alegere mai bună nu puteam să fac. Deodată devenisem clientul lui preferat! Totuși îi cer să-mi taie un fruct, nu de alta, dar ca să știu și eu de ce își pupase singur mâna. Cam nemulțumit de cererea mea, decupează o bucată care, ciudat, avea o culoare de un roz necopt. Îi cer să mai sacrifice una. A doua era tot crudă !  O fi fost coincidență… După ce mai taie încă una, culmea tot crudă, vânzătorul intrat în panică pentru că risca să-și strice toată marfa cu mine, îmi dă resemnat banii înapoi, semn că afacerea dintre noi a picat. Nu mai eram clientul lui preferat ? Și cu pupatul degetelor cum rămâne ?!

Următoarea oprire am făcut-o în Parc Campo do Santana. Un parc foarte frumos, înconjurat de garduri ce păreau greu de sărit de către oamenii străzii, după ce se punea lacătul pe porți. Doar că aceștia erau deja înăuntru, împrăștiați prin tot parcul. Citisem că e un loc preferat de cei care se droghează intravenos și că e indicat să nu te îndepărtezi prea mult de aleile principale, pentru a evita o abordare nepoliticoasă. Am ținut cont de aceste indicații și i-am văzut doar de la distanță pe cei socotiți a avea și altceva decât sânge prin vene. În schimb nu am putut ține departe rațele, păunii și mai ales agouti ! Aceștia din urmă fiind un fel de altoi reușit între veverițe și șobolani uriași, care se apropiau de tine în speranță că vor căpăta ceva de mâncare. Și au căpătat !

Locul acesta are o însemnătate aparte pentru localnici, pentru că aici s-a strigat prima oară ,,Trăiască Republica”, atunci când a fost înlăturată monarhia, aici aveau loc luptele de coridă și de aici a pornit revolta împotriva vaccinului obligatoriu pentru populația săracă. Să înțeleg că parcul e un fel de sanctuar ce oferă protecția celor care se droghează, asemeni catedralelor unde în trecut se cerea azil ?! Cu semnul ăsta de întrebare, m-am îndreptat spre hotel, mai ales că se lăsase seara. La recepție era un bărbat de culoare, originar din Haiti, care se făcea plăcut prin modul în care îți găsea răspuns la orice întrebare. Întrebându-l ce restaurant îmi recomandă, mi-a indicat unul din vecinătate, sfătuindu-mă ca la acea oră să nu mă depărtez mai mult de 50 m de hotel. Am ținut cont de spusele lui. Însă doar în ce privește restaurantul ! După aceea m-am dus către o intersecție, dinspre care se auzea muzică live și unde se serveau mari cantități de bere la terase. 

În timp ce se sorbea din alcool, se asculta o muzică surprinzător de bună, redată de un solist masiv și pe jumătate dezbrăcat și un percuționist care-și marcase tobele cu steagul țării.Două brazilience bete criță, dansau într-un ritm doar de ele știut, trăind muzica la o intensitate dată de paharele cu alcool pe care le țineau în mână și le duceau cam des la gură. Cine spunea că în Brazilia viața e grea ?!

La un moment dat, solistul se oprește din cântat și se adresează unui ospătar, fluturând în aer o sticlă goală. Cu vinovăția întipărită pe față, ospătarul aleargă cu o sticlă plină spre muzicant. Însă acesta i-l arată cu degetul pe tovarășul său de la tobe : ,,Nu vezi că suntem doi ?!” În timp ce bietul chelner fuge cu sufletul la gură printre mese pentru a-i satisface cererea clientului principal, dansatoarele bețive îl ceartă în gura mare, nemulțumite că din cauza lui se oprise distracția . Criza muzicală ia sfârșit abia după ce este adusă și ce-a doua sticlă, care instantaneu e golită pe jumătate. Muzica reîncepe, dansatoarele dau din picioare și din mâinile în care țineau paharele, iar un căruț plin cu gunoaie și cu 3 câini cocoțați pe el, se oprește pentru ca omul ce-l remorca să privească și el spectacolul

Ospătarul, sprijinit de un stâlp de iluminat, își ștergea transpirația de pe frunte și răsufla ușurat. Îi trecuse glonțul pe la ureche ! :-))) Toată lumea era fericită ! O singură melodia putea să redea perfect nebunia de aici, cea pe care o ascultasem dimineața în aeroport : ,,Brasil, Brasil !!!

Pentru prima zi, văzusem mai mult decât îmi propusesem, așa că aveam să mă întorc mulțumit în perimetrul de siguranță de 50 m din jurul hotelului. La noapte în timp ce voi dormi , voi fredona prin somn ritmurile de bossa nova,,Brasil,Brasil ” !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s