PANAMA (I)–o țară construită în jurul canalului
În zgomotul motoarelor turate, avionul a trecut limita dintre albastrul mărginit al oceanului și verdele pădurilor de mangrove, de pe coastă.
Panama! O țară născută din încăpățânarea și viziunea S.U.A., de a intra cu orice preț în posesia Canalul Panama și de a da cu tifla Columbiei, care-i refuzase concesiunea acestuia. În 1903 flota S.U.A. a blocat porturile de la ambele oceane, oprind astfel intervenția columbienilor, fapt ce a dus la apariția unui nou stat pe harta lumii : Panama ! Un stat creat în jurul unui canal ! Oameni cu bun simț, panamezii nu au rămas datori și în două săptămâni au încheia tratatul prin care concesionau exact ceea nu doriseră columbienii : Canalul. Pentru o perioadă nedeterminată. Și ca să nu se spună că e gratis, americanii au plătit 10 milioane $ și mai apoi câte 250.000 $ anual. Nu știu dacă cei din triburile din jungla panameză au înțeles ceva, însă în mod sigur nu s-a schimbat nimic în viața lor.
Înainte de aterizare, avionul a făcut o buclă în aer, zburând aproape de canalul scăldat în lumina unui soare în asfințit și parcă dorind să arate că uneori omul învinge natura. Spre norocul meu, eram în jumătatea (dreapta) de avion care se putea bucura de spectacolul gratuit oferit de natură ! Și de aparatele de fotografiat.
Aterizarea…controlul de frontieră…bagajele…și în mai puțin de jumătate de oră eram în stația de bus. Ciudat e că nu există punct de vânzare a cartelei pentru călătoria cu bus-ul. Nu-i nimic, probabil că vinde șoferul. Ca și cum umiditatea excesivă nu era de ajuns, au început să cadă și câțiva stropi mari de ploaie. Ce putea fi mai umed de atât ?! Eu în bus-ul E 489 fără bilet, pentru că șoferul nu avea în fișa postului și rolul de a vinde cartele. Noroc cu o localnică care avea un credit mai mare pe cartela sa. Contra cost, bineînțeles ! Nici nu am apucat să-i mulțumesc, că am și ajuns la stația de legătură cu metroul L2. După încă o schimbare a metroului (L1 ) am ajuns la stația de destinație. Hotelul nu era departe, însă avea un mare defect ! Era poziționat pe o pantă ! Exact ce lipsea pentru prima zi de adaptare la umiditate ! Se putea mai rău de atât ?! Sigur că da ! Un trotuar cu suficiente găuri în el, care să îngreuneze trolerul de parcă aș fi cărat bolovani din canal ! Mă simțeam un Sisif cu jumătate de normă !
După o noapte odihnitoare și nu prea (8 ore diferența de fus orar), m-a revigorat imaginea de dincolo de fereastră. Zona de afaceri e împânzită de zgârie nori, cu forme spectaculoase. Cel mai impresionant e F&F Tower (El Tornillo),un turn contorsionat, înalt de 236 m (al 14- lea ca înălțime din țară). Capitala panameza se află pe locul 45 în lume, într-un clasament al orașelor cu asemenea clădiri.
În prima zi, doream să vizitez centrul vechi – Casco Viejo. Am mers cu metroul până la stația 5 Mayo, pentru a vedea Museo Afroantiliano. Citisem câteva recenzii destul de bune despre obiectiv. Muzeul aflat într-o biserică veche din lemn ce a fost ridicată de sclavii aduși din Barbados, prezintă istoria a 3 valuri de sclavi (din Africa și din Antile). Într-o incinta nu foarte mare, se găsesc fotografii și obiecte ce descriu activitățile cotidiene din urmă cu peste 100 de ani. Lucruri oarecum interesante, însă te poți lipsi de vizită dacă timpul nu e aliatul tău.
Mai interesantă mi s-a părut frizeria de peste drum, o gheretă cu doar trei pereți din lemn și acoperiș, dar fără fațadă. Partea bună e că nu mai trebuia măturat părul proaspăt tăiat, aceasta fiind împrăștiat de adierile de vânt. Toate cele 4 scaune erau ocupate, iar doi mușterii ce își așteptau rândul, mi-au aruncat o privire pe sub sprâncene. Am făcut repede o fotografie de frica unei rafale de vânt ce mi-ar fi putut redecora podoaba capilară cu resturile de pe podea. Dar și cu gândul la privirea mușteriilor care s-ar fi putut și ei implica în decorațiune.
Și cu pasul întins am ajuns la piața de pește, Mercado de Mariscos Cinta Costera, unde mi-a fost dat să-i văd pe cei mai buni tranșatori de pește dintre câți văzusem până atunci. Cuțitele, destul de late și ușor curbate, se mișcau în mâinile lor atât de repede, încât orice mașinărie modernă de curățat pește și-ar fi dat demisia din invidie.
Pești care încă mai dădeau din coadă (or fi simțit prezența cuțitului), crabi gata să-ți taie un deget sau nasul (depinde ce te mânca) și fructe de mare, îmi încântau ochiul și lentila aparatului de fotografiat. La etaj se află un restaurant, despre care citisem că acolo îți poate găti contra cost, peștele pe care-l cumperi de la tarabe.
Nu la mare distanță se află Mercado San Felipe Neri , o piața de fructe și legume, cu vânzători plictisiți, care parcă își doreau ca ziua să treacă mai repede. În jurul pieții erau câteva ,,restaurante ”, după cum erau inscripționate cu vopsea. În realitate sunt niște gherete de lemn sau/și tablă în care se prăjeau la foc automat niște preparate, pe care apoi le serveai la tejghea.
Chiar dacă mi-ar fi fost foame nu cred că aș fi apelat la asemenea bucate nici dacă m-ar fi forțat mușteriii de la frizerie. Sau aș mai fi cerut o porție, dacă băieții ar fi insistat ?! 🙂 Și uite așa, după ce am trecut prin aromele ,,stelelor Michelin ,“ am intrat în Casco Viejo, unde am fost atenționat de o vânzătoare în privința hoților din zonă. Oare chiar aveam o față de victimă sigură, în mod atât de evident ?! Citisem despre Panama că e o țară a marilor contraste și că în spatele modernismului, în multe cartiere, sărăcia este lucie. Rata infracționalității, chiar dacă nu e la nivelul altor țări din America Centrală, este totuși una ridicată. Chiar în ziua următoare, aveam să fiu martorul unei infracțiuni …
În fața fiecărui magazin cu ușile larg deschise, un om cu o portavoce făcea reclamă, cu o tonalitate care i-ar fi făcut invidioși până și pe comentatorii de fotbal sud americani. Fiecare avea show-ul lui ! Însă trecătorii păreau nepăsători sau doar…grăbiți !
În mijlocul aleii, pe jos, un artist chel și cu o barbă demnă de un călugăr sihastru, picta cu graffiti pe o placă de faianță, modelul pe care i-l ceruse un copil.
Ceva mai încolo, un cântăreț de culoare, cu părul lung și împletit, un fel de Bob Marley autohton, cânta și mai ales dansa, mișcându-și picioarele într-un ritm în care mă obosea doar privindu-l. Pe margine, unul dintre spectatori, furat de atmosferă, completa fiecare final de vers cu un fluierat ritmat, mișcându-și umbrela ca pe un instrument muzical. Sau el să fi fost doar dirijorul ?! Dar destul cu arta stradală .
Hai să vizitez Muzeul Poliției Panameze. Locația era clară, într-o secție de poliție din apropiere. Centrul vechi este unul cam întortocheat, dar cu Maps.me te descurci. Așa ca, iată-mă la secția de poliție. Urc câteva trepte spre un birou la care moțăia un polițist. Se uită lung la mine (ori nu mă vedea bine, ori îi retezasem prea brusc somnul) și îmi răspunde că acolo nu e niciun muzeu. Îi arăt că site-ul indica este exact acea adresă . Se uită iarăși lung, fără a se ridica de pe scaun și își strigă un coleg aflat într-o cameră alăturată. Cred că nici el nu mai știa în acel moment, dacă se află în secția de poliție sau în muzeu. 🙂 Apare colegul care confirmă că muzeul nu e acolo. După mimica celor doi, nu eram convins dacă mă aflu într-o secție, un muzeu sau o casă de odihnă pentru polițiști cărora le stricasem somnul de amiază. 🙂 Totuși, îmi susțin ideea și atunci este chemat un al treilea polițist, probabil șeful celor doi. Acesta lămurește misterul ! În cadrul secției, într-o aripă a clădirii se amenaja respectivul muzeu, iar termenul de inaugurare fusese depășit ! O explicație logică și ușor de înțeles. Însă nu înțelesesem de ce cei doi polițiști nu cunoșteau acest lucru ?! În timp ce se lucra la muzeu, li se puneau somnifere în cafea ?! Foarte urât, dacă e așa ! 🙂 Dar băiat bun, polițistul visător mi-a arătat câteva cupe ce se aflau în spatele lui și mi-a spus ca îi pot face o poză cu ele. Cum puteam să-l ratez pe Mesi de Panama ?! I-am făcut …doar că am șters-o după ce am ieșit. Prea îmi pierdusem timpul cu el…
Pentru că soarele devenise supărător de fierbinte, era momentul ca odată ajuns în Plaza de Independecia, să vizitez Catedrala Metropolitană Nostra Segnora Maria de Antigua.
O clădire a cărei construcție a durat nu mai puțin de 108 ani (sec. 17-18 ), flancată de două turnuri albe strălucitoare. Cine ar fi crezut că sub vopseaua albă, structurile de lemn nu pot susține clopotele, motiv pentru care sunetul specific lor este redat prin… difuzoare. În interior, m-a impresionat altarul din marmură de Carrara, la care stătuse Papa Francisc, cu doar cu câteva luni în urmă (ianuarie 2019). În dreapta altarului se afla un magnific trandafir din argint, pe care îl primise Papa cu ocazia sosirii în catedrală .
La rândul său, Vaticanul a donat 11 mil. $ pentru renovarea locașului. În stânga altarului se afla relicva lui Joselito, un tânăr mexican de 14 ani, ucis în 1928, pentru că nu se lepăda de credința catolică. Pe tălpi se văd mai multe tăieturi adânci, lăsate în timpul torturii.
Mai jos era un text ,, Reliquia de primer grado “. Asta înseamnă că relicva e autentică și nu e din ceară ?! Cu aceste gânduri am ieșit din catedrală și traversând strada am intrat în Muzeul Canalului Panama. Acesta e găzduit chiar în clădirea în care și-au avut sediile companiile franceze și americane ce au construit canalul. După ce am plătit biletul, am fost atenționat că nu am voie să fac poze. Nu voi înțelege niciodată această politică nepopulara, care mi se pare că până la urmă aduce deservicii. În fine… Am plătit, am vizitat și am… fotografiat ! 🙂 Nu pe cât mi-aș fi dorit, dar am plecat cu câteva amintiri pe cardul de memorie al telefonului. Doar atât cât să împărtășesc și altora din experiența mea.
Muzeul are 10 săli cu diferite expoziții de unelte, reclame, fotografii vechi, etc. Însă cel mai mult timp l-am pierdut (sau câștigat) în fața setului de acțiuni eliberate de compania lui Lesspes, în urma cărora 80.000 de investitori au rămas păgubiți și i-au intentat un proces arhitectului. Deși l-a pierdut și a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru delapidare, el nu a executat nici măcar o zi de închisoare. Interesant e că alături de el a mai fost incriminat și Gustave Eiffel ! Sub stresul de a fi descoperit, am fotografiat acțiunile care vânduseră iluzii de îmbogățire atâtor francezi. Apoi am ieșit mulțumit ! -))
Am hoinărit apoi prin labirintul de străzi înguste, trecând prin zona palatului prezidențial, un obiectiv atât de anost încât e mai ușor să-l ratezi decât să-l nimerești.
Noroc cu numărul mare de polițiști și de gradenele ce restricționau accesul. Polițiștii îndeplinesc această sarcină, pentru că Panama e unul din puținele state fără armată. E ca și cum în curtea școlii, toți copii știu că fratele tău mai mare e boxer (adică SUA). Ce m-a frapat e sărăcia multor clădiri din vecinătate, unele fiind lăsate în paragină. În mod sigur aparțineau unor nevoiași și nu ar strica ca autoritățile să imite gestul Vaticanului, din punct de vedere financiar.
În pas domol am ajuns la capătul peninsulei, de unde am admirat Cinta Costiera. O autostradă de 4 km, ce ocolește Casco Viejo, din care 2.5 km sunt construiți în largul mării, asigurându-se astfel o fluidizare a traficului din centrul vechi ! Un mega proiect care a costat 189 mil. $, adică cam cât a costat stadionul Național , construit în mijlocul Bucureștiului !
Ultimul obiectiv din zonă era Plaza de Francia, numită astfel în cinstea francezilor care au început construcția canalului și unde (se putea altfel ?!) se află și ambasada franceză. În centru pieței a fost ridicat un obelisc ce are în vârf un cocoș (simbolul Franței ), înconjurat busturile a 5 ingineri francezi, printre care și al lui Lesseps. În partea din spate, sub niște bolți , se află 10 plăci comemorative de marmură ce ,,povestesc’’ istoria canalului, una din ele fiind dedicată doctorului cubanez C. J. Finley, cel care eradicat febra galbenă.
Și cam atăt pentru prima zi ! 🙂
