Machu Picchu – Orașul pierdut
Cine nu a auzit de Machu Picchu ?! De ce atât e de specială această locație în comparație cu altele ? Într-o emisiune tv, am văzut un mare creator de modă din România care explica că odată ajuns acolo, a avut o revelație și a trecut într-o lume paralelă ! Serios ?! Eu știam că frunzele de coca se consumă la peste 3.000 m ! :-)) La 2.400 m nu ai nevoie să mesteci nimic, ci doar să privești și să admiri în mod natural ceea ce ai în față .
Da, Machu Picchu este un loc aparte și nu degeaba a fost catalogată drept una din cele 7 minuni ale lumii moderne. O locație în inima munților Anzi, construită cu mare efort, care a fost locuită doar timp de 122 ani(1450-1577), apoi abandonată fără a se ști precis de ce și redescoperită după alte 4 secole. Culmea e că spaniolii, cei care au cucerit imperiul incaș, nu au știut niciodată despre existența acestei așezări. A trebuit să se ajungă în anul 1911, când un băiat de 11 ani a dezvăluit locația secretă unui istoric american. E oarecum ciudat că acest oraș a devenit celebru tocmai atunci când nu mai era locuit. De ce incașii s-au încăpățânat să ridice acest oraș, cărând piatra cu săniile trase de funii ( în sec. 12 roata încă nu apăruse în cultura lor) pentru a-l abandona doar după câteva generații ? Cucerirea spaniolă să fi fost de vină ? Spaniolii au cucerit și capitala, Cusco , dar care nu a fost abandonată niciodată ! Timpul ne-a lăsat în prezent doar întrebări, ștergând cu radiera sa cele mai multe din răspunsuri !
Taxiul comandat cu o zi înainte, a sosit la hotel înainte de ora programată (05 a.m.) iar șoferul, sprijinit de mașină, își fuma tacticos țigara. I-am zis că doresc să ajung în gara Poroy situată cam la 8 km în afara orașului, de unde urma să mă deplasez cu trenul către Machu Picchu. În cel mult 20 min. mașina a oprit în fața stației iar bărbatul m-a întrebat dacă nu aș vrea ca la întoarcere să mă transporte tot el către hotel. Sigur că am fost de acord !
Am intrat în incinta gării, unde oamenii stăteau înghesuiți în jurul unor arzătoare, ce emanau o căldură satisfăcătoare pentru o dimineață de iarnă (iulie). Cum nu am aveam loc lângă ele, m-am mulțumit cu o cafea caldă și cu privirea fixată pe arzătoare. Metoda a funcționat de minune. Însă doar în jurul palmelor, în care țineam cafeaua fierbinte 🙂 La ora 06, m-am urcat în trenul companiei https://www.perurail.com/ cu care urma să fac o călătorie de 80 km, într-un timp numai bun pentru Guinness Book – 4 ore ! Cam mult și pentru un tren marfar în România… Mai ales că prețul biletelor era invers proporțional cu viteza de deplasare. La un cost de 130 $ (dus-întors)acest bilet se dovedește a fi unul din cele mai scumpe din lume, raportat la distanța parcursă !
Discuții în privința prețului exagerat, au fost și vor mai fi atât timp cât doar două companii operează pe această rută. Condițiile din tren sunt însă pe măsura prețului, chiar dacă nu are inclusă în el nici măcar o cafea care să-ți alunge somnul. Poate că tocmai de aceea călătorul din fața mea a adormit instantaneu, odată cu punerea în mișcare a garniturii. Nu s-a trezit nici măcar când am trecut pe lângă Skylodge adventure. O structura hotelieră unică în lume, înfiptă pe un versant vertical, la câteva sute de metri deasupra solului.
Uitându-mă cu uimire la ele, nu pot să nu mă întreb cum oare se poate ajunge în recepția hotelului și apoi în camera pe care ai rezervat-o ? Oare cameristele schimbă prosoapele în fiecare zi ? :-))) Dar trenul se strecoară mai departe printre munți, de-a lungul râului Urubamba iar eu rămân cu întrebările și cu vecinul meu. Construcțiile de pe munte îi marcaseră atât de mult somnul, încât acum dormea cu gura căscată ! Ăsta da mod de a rămâne uimit !
La ora 09, 30 trenul a ajuns în stația finală, Aguas Caliente , un mic orășel care s-a dezvoltat datorită celebrității de care se bucură Machu Picchu . Biletul de acces în obiectiv, îl cumpărasem de internet și aveam ora 11, ca fiind ca ora de intrare. Machu Picchu se află la 8 km distanță și cu 600 m mai sus ca altitudine. Unii mai curajoși plecaseră deja pe jos , pe un drum pe care îl străbați în două ore. După ce mi-am cumpărat biletul de bus (12 dolari) și m-am deplasat de-a lungul cozii (cca. 300 m), mi-am dat seama că cei cu adevărat curajoși erau cei care stăteau la coadă ! :-))) Cam două ore dura așteptarea până la îmbarcarea în bus-urile, care veneau și plecau continuu.
M-am așezat în dreptul unui indicator ce arăta că acolo se formează coada pentru cei ce aveau ora 11 pe bilet și ….răbdare. Privind strada în pantă, nu am înțeles de ce toate mărfurile voluminoase erau cărate cu un căruț sau o cu roabă, doar înspre deal și nu și invers. Era cumva o stradă cu sens unic pentru roabe și cărucioare ?! Sau era vorba de un antrenament pentru un concurs ce se apropia ?
La timpul și cu bus-ul potrivit , am plecat spre orașul pierdut, pe serpentinele care parcă nu se mai sfârșeau. Oare cum o fi fost pentru cei care au plecat pe jos ? Ajuns la poartă de acces am prezentat biletul și am dat să intru. Stop ! Omul care controla accesul, trage aer în piept și îmi zice grav : ,, Nu aveți voie să treceți ! “ . Nedumirit, îl întreb de ce. Biletul meu era fals ? Sau pașaportul ? Îmi răspunde la fel de grav : ,,Pentru că nu e încă ora 11”. Mă uit la ceas iar acesta indica ora 10,57 Mai erau 3 minute. No comment ! Omul, cu o precizie de ceas elvețian, avea dreptate ! Asemeni mie, mai erau câteva persoane care numărau minutele rămase, iar câteva doamne, le-au folosit în … interes propriu (în incita obiectivului nu există alte toalete). La ora 11 fix, cerberul ne-a poftit să intrăm. Eram una din cele 2500 de persoane ce sunt acceptate zilnic pe platforma principală ! Cărarea urca suficient de mult, până într-un loc din care puteai să privești de sus Machu Picchu. Priveliște de vis !
Dar fără să devii transcendental sau să rămâi cu gura deschisă (ca în tren) , Machu Picchu se lăsa a fi descoperit la picioarele tale! Chiar și numai pentru această imagine, se merită a plăti biletul de intrare ( 42 dolari-152 soles). De aici vezi întregul oraș, cu cele 200 case ce au fost construite în trei zone distincte, specifice fiecărei categorie privilegiate (sau nu). De ce această așezare nu a fost ridicată în vale, unde e Aguas Caliente iar materialul de construcție era din belșug ? Doar pentru a fi o zonă sacră și exclusivistă a claselor înalte ?
O lamă, care mesteca iarbă în apropierea mea, s-a oprit din activitate și s-a uitat lung la mine ca și cum ea ar fi știut răspunsurile dar nu mi-le putea spune. Apoi a plecat înaintea mea, pe cărare. Să fie fost un semn că puteam afla o parte din răspunsuri, doar dacă o urmam ? Am pornit în urma lamei, aflată în postura de ghid, dar care m-a abandonat rapid, după ce a găsit primul smoc de iarbă mai grasă ! Cam trădătoare lama asta. Bine că nu i-am dat bacșiș !
Primele construcții întâlnite au fost cele ale gardienilor orașului, dar care nu se deosebesc prea mult de celelalte, toate fiind din piatră, cu un singur nivel și cu o singură încăpere. Poate doar casele nustelor (prințeselor) se deosebesc prin forma lor trapezoidală. După scurt timp ajung în zona teraselor, un loc destinat agriculturii, unde pământul fertil adus din vale a fost nivelat peste pietre. Oare câte mămăligi s-or fi făcut din recoltele de porumb ce au fost obținute aici? Probabil că destule în decursul celor 122 ani. Unele terase sunt atât de abrupte, încât este interzis accesul spre ele. Mai jos cu 600 m, se vede răul Urubamba …
Mă uit pe notițele mele și la loc de frunte e piatra Intihuatana , care avea atât un rol ritualic și unul astronomic. În două zile din vara australă (11 noiembrie și 20 ianuarie) incașii credeau că piatra are puteri nebănuite pentru că atunci, preț de câteva minute, soarele nu lăsa nicio umbră în proximitatea ei. Incașii au interpretat acest lucru ca și cum piatra ar ține soarele în loc. În realitate, soarele aflat la apogeu, cădea perpendicular pe piatră, acesta fiind motivul pentru care umbra lipsea .
În apropiere se află Piatra Sacră, care a fost cioplită pentru a semănă cu muntele Huayana din apropiere. În fața acesteia obișnuiau să se închine incașii pentru a-l îmbuna pe zeul munților.
Un indicator din lemn mă îndrumă către Templul celor 3 ferestre, a cărui legendă povestește că fiecare fereastră reprezintă unul din cele 3 triburi care au format imperiul incaș. Bine că spaniolii nu au descoperit această locație, că ar fi redus numărul ferestrelor la una singură (imperiul spaniol).
Un alt indicator îmi îndrumă pașii către Templul Soarelui . O sfoară îmi bara accesul spre interior. S-o fi desprins din puloverul de lână al unui turist neglijent sau organizatorii au oprit accesul cu ce au avut și ei la îndemână? Aflu că în acel loc se intră organizat și doar de câteva ori pe zi . Urma să aștept circa 10 minute. Nu e mult , așa că o iau printre miile de pietre ce mă înconjurau, unele încastrate în construcții, altele în pavaje iar câteva ieșeau pur și simplu din pământ. Minutele au trecut și mă întorc repede să prind loc în față, dar realizez că singura persoană care se uita la sfoară, eram eu. Poate că un angajat ce stă ascuns, are o telecomandă și la o apăsare pe buton, sfoara va dispărea. Dar sfoara, era tot la locul ei. Singurul care nu era acolo și umbla creanga, era angajatul cu pricina pe care l-am găsit, la câteva pietre…distanță. Până la urmă am vizitat și această secțiune, dar templul semi rotund a trebuit să-l privesc din afara lui.
Cel mai mult mi-am dorit să văd Piatra Condor. O piatră care odată cioplită, a luat forma unui condor cu aripile deschise. Ca să poți vedea pasărea, aveai nevoie și puțină viziune 3 D. Dacă nu reușeai, puteai mesteca mai multe frunze de coca, după care îl puteai vedeai chiar și pe Charlie Chaplin. :-))) Piatra, e un altar în cinstea păsării care domină munții Anzi din înaltul cerului și era locul unde erau sacrificați leneșii și hoții . Alăturat e o celulă în care aceștia își așteptau sentința timp de 3 zile.
Îndreptându-mă spre ieșire din site, am întâlnit un grup de lame curioase și fotogenice, care nu te lăsau să faci nici măcar o fotografie fără ca ele să nu apară în ea. Probabil că se aflau într-o întrecere cu privire la numărul de like-uri primite. 🙂
Cum mai aveam încă două ore până la plecarea trenului, m-am deplasat lejer către stația de bus. …aveam timp suficient. Însă, deși mergeam de ceva vreme de-a lungul rândului format, nu reușeam să ajung la capătul său. Probabil că urma să-i văd capătul după curbă următoare. Dar am trecut de acea curbă și apoi de încă una, dar rândul părea nesfârșit. Abia după alți 200 m am ajuns la final. În total cam 400 m ! Dacă aș fi plecat pe jos, într-o oră eram la gară, dar unde ar mai fi fost suspansul ?! 🙂 …așa că am rămas la coadă. Autobuzele veneau și plecau, iar timpul trecea. …mai rămăseseră doar vreo 40 minute până la plecarea trenului. Iar eu mă aflam la 200 m de stație ! Să încerc să plec pe jos, nu aș mai fi avut timpul necesar și aș fi auzit șuieratul trenului din depărtare. …iar taxiuri nu erau !
Împins de nevoie , m-am dus la cel care coordona îmbarcarea și i-am arătat ora ce era trecută pe biletul meu de tren. Omul a înțeles că eram în impas și mi-a dat voie să urc în primul bus ce a sosit. După 25 minute era în tren și așteptam să glasul roților de tren. De data asta fără adrenalină ! Era musai să ajung la timp în Cusco. Nu de alta, dar mă aștepta un taximetrist în gară. 🙂
Machu Picchu rămăsese în urmă !
