Lima (III) – o plimbare între catacombe și fantoma unui taur

Dacă ziua anterioară fusese una mai ușoară, pentru noua zi mi-am propus să vizitez mai multe obiective din zona centrală. Știam că va fi greu să le ating pe toate, nefiind adeptul doar să le bifez și atât. Îmi place să văd în amănunt locul vizitat, astfel încât peste ani, să-mi pot aminti cu plăcere măcar o frântură din el. Pentru că circulația era întreruptă în zona Miraflores, a trebuit să mă deplasez până la stația de bus metropolitan, aflată la câteva sute de metri distanță. Acest bus circulă pe o bandă specială, inaccesibilă altor autovehicule, iar distanța de cca 10 km până în centru, o parcurge în cca.30 min. După ce am cumpărat cartela de la automate, am trecut de turnichete și am intrat pe peronul stației aflate taman în mijlocul străzii. Drumul, presărat cu frânări bruște și plecări în trombă, m-a făcut să mă țin lipit de bară, ca marca de scrisoare. Sau de vecinul din față.

Am ajuns în Plaza de Armas, înainte de ora prânzului, pentru că îmi doream să văd schimbarea gărzii de la palatul guvernului, iar până atunci să vizitez Catedrala unde e înmormântat Fr. Pizarro. Catedrala am reușit să o văd, însă doar pe dinafară ! Intrarea în piață și totodată în catedrală, era închisă publicului din cauza unei repetiții premergătoare concertului ce urma să aibă loc în acea seară. Piața, în care Peru își proclamase independența (1821), în care Inchiziția hotărâse prima condamnare la moarte din America de Sud, urma să o văd doar de dincolo de gradene. Plaza de Armas e locul de naștere al oricărui oraș ridicat de spanioli în Lumea Nouă, în jurul ei dezvoltându-se localitatea, iar Lima nu face excepție de la acest lucru. Dezamăgit de imaginea unei piețe istorice ,,cotropite” de scaune și schele metalice mi-am găsit un loc pe sub arcadele unei clădirii, în așteptarea schimbării de  gardă.

 Dacă până la ora 12 s-au auzit doar sunete de vioară și pian, odată cu apariția fanfarei militare, au început să răsune și tobele alături de tromboane. O orchestră și o fanfară ce cântau în același timp și loc, acesta era cheia succesului într-un Turn Babel ! Dacă această muzică ar fi putut fi transpusă într-un tablou, atunci cu siguranță că ar fi depășit imaginația lui Dali și Picasso, la un loc ! În fine, în prezența șefului armatei,a început schimbul de gardă, deși era săptămâna în care președintele era cel care trebuia să-l oficieze. Probabil că în urma balamucului muzical, președintele intrase în depresie, iar șeful armatei era ofițer de artilerie. Sau avea dopuri în urechi…  Pentru că mă aflam la o oarecare distanță și aveam priveliștea obturată de gardul fostei case a lui Fr. Pizarro, am văzut mult mai puțin decât m-aș fi așteptat. Doar peste câteva zile, aveam să văd ce înseamnă o adevărată ceremonie de schimbare a gărzii. Dar Chile e o altă poveste!

Nu departe, se află Mercado Central, principala piață a orașului, în jurul căreia roiesc tot felul de oameni, dar fără a-ți crea un sentiment de insecuritate. Atât în incintă cât și în afară, găsești fructe tropicale foarte gustoase, brânzeturi, pește, fructe de mare și restaurante asemănătoare celor din Cusco.

Dincolo de un perete placat până la jumătate cu faianță , doi bucătari fără renume, luau comanda și apoi treceau la prepararea ei.Am încercat doua feluri de mâncare, din care unul de ceviche. Cu o săptămână înainte mâncasem acest fel în Panama, dar nu mă dădusem pe spate. După ce l-am gustat aici, mi-am dat seama că cel din America Centrală, fie nu era ceviche, fie mi l-a preparat unul, care se afla în prima zi la locul de muncă. Nu avea nimic asemănător, nici ca aspect și nici gust, cu cel aici ! Nu degeaba, ceviche a apărut pentru prima dată în Peru ! 

Cu o grijă în minus (cea a mesei de prânz), am plecat spre un loc numai bun pentru speriat copii obraznici și pe adulții cu inima slabă: Biserica și Mânăstirea San Francisco și Catacombele. În cele din urmă se găsește un cimitir în care au fost înmormântați peste 25.000 de călugări. Vizita se poate face doar organizat, cu un ghid care îți spune că nu ai voie să faci fotografii. :-)))

Călătoria până la intrarea în catacombe pare mai degrabă o pierdere de timp și prelungește suspansul pentru cei care doresc să ajungă cât mai repede în compania craniilor din subteran. Cu aparatul foto în mână și cu mintea deschisă, am reținut că în Sala Capitular, clerul a semnat declarația de independență, iar arborele genealogic al franciscanilor este afișat în Antesacristie. Mânăstirea se mândrește cu cel mai frumos dom din lemn din toată America de Sud (lemn adus din Costa Rica).

Și uite așa, cu ochii pe pereți și cu ghidul în frunte, am ajuns în sala Porteria, de unde am coborât scările și am ajuns sub…pământ. În prima cameră ne-au întâmpinat câteva cranii așezate pe mai multe trepte, unele din ele rămânând cu gura căscată la vederea noastră. Și eu care mă așteptam să fie invers ! Sau poate că ne cereau să le fotografiem ?! Eu așa am interpretat și ca atare nu le-am dezamăgit.

Apoi am intrat într-o sală lungă, ce avea aliniate mai multe morminte, toate ocupate cu oase sau cranii. Ciudat mi se pare faptul că și în ziua de azi, călugării sunt înmormântați tot în catacombele de aici,dar în zone ce nu pot fi vizitate. Următoare încăpere este asemenea unei fântâni, pe fundul căreia, craniile și oasele sunt așezate într-un mod destul de artistic.

Legenda spune că aceasta fântână absoarbe energia oricărui cutremur și că de aceea mânăstirea și biserica nu au suferit mari distrugeri. Însă constructorii sunt de părere că pereții sunt rezistenți datorită faptului că în compoziția lor a fost inclus și guano, adică găinaț de liliac. O altă legendă spune că de pe aceste culoare se poate ajunge direct în clădirea guvernului, printr-un pasaj secret, dar care nu a fost încă găsit.

Trecând prin mai multe camere, grupul s-a lungit, iar ghidul, fără a băga de seamă, dădea explicații doar celor două persoane rămase în urma sa. Restul vizitatorilor, erau împrăștiați și făceau poze, ignorând regula prin care acestea erau interzise. O regulă ce părea mai mult o glumă, de care zâmbeau până și craniile.

Doi tineri rămași în urmă și care-și făceau fotografia vieții lor, au tras o spaimă de neuitat, atunci când un vizitator a intrat pe neașteptate în cadrul aparatului. Din acel moment, cei doi i-au făcut marcaj om la om ghidului, până la ieșirea din catacombe. Acum aveau ce povesti la întoarcerea acasă ! Cum erau cât pe ce să fie prinși de un călugăr franciscan…viu de 500 de ani ! 🙂

 O vizită interesantă, dar nu pot spune că și estetică, așa cum speram să fie însă următoarea : Plaza de toros de Acho. Însă am rămas doar cu speranța, pentru că atât arena cât și muzeul erau închise. Măcar legenda pe care am aflat-o, era una frumoasă ! Aceasta spune că în corida de la deschidere (1766), a fost ucis un taur pe nume Albanil Blanco, iar fantoma acestuia bântuia arena în fiecare noapte.

Legenda a luat amploare printre localnici, iar o echipă de la  Ghost Hunters, s-a deplasat în Lima și a petrecut mai multe nopți în arenă. Nu au dat nas în nas cu fantoma taurului, dar de atunci aceasta nu a mai fost văzută deloc. S-o fi retras în catacombele călugărilor franciscani ?!  Nu cumva ea să-i fi speriat cei doi tineri ?!  Tot ce se poate, că prea erau albi la față după ieșirea din catacombe ! 🙂

Dacă tot era închisă arena, m-am deplasat în apropiere, în cel mai frumos parc din Lima – Parque de la Muralla. O parte din ziduri sunt asemenea unor picturi, doar că în loc de aquarelă a fost folosită natura vie, compusă din plante și flori. Cum de au reușit peruanii să facă asta? La fel cum  au reușit în toate lucrurile făcute de-a lungul istoriei lor: prin multă muncă !

În depărtare, se ridică semeț Cerro San Cristobal , un deal de 400 m, ce a primit numele de la Fr. Pizarro, atunci când i-a așezat în vârf o cruce lemn, care să poată fi văzută din orice punct al orașului. Nu după multă vreme, ea a fost distrusă de incași și abia în sec. XIX a fost ridicată o alta din beton, în a cărei fundații se regăsesc rămășițele primei cruci.

Mi-aș fi dorit să ajung până sus, pentru a privi Lima de la înălțime, însă timpul nu era aliatul meu, iar zona e renumită ca fiind una extrem de periculoasă,asemănătoare celebrelor favelas din Rio de Janeiro. Am citit mai multe povestiri despre turiști care s-au încumetat să urce pe jos și au fost jefuiți de localnici, după ce li s-a pus arma la tâmplă. Nici călătoria cu Green Bus nu e una foarte sigură, căci în anul 2017 un bus s-a răsturnat pe serpentine, rezultând 10 morți și 59 de răniți. Ce au făcut localnicii până la sosirea salvatorilor?!  Ca niște termite, au tăbărât peste victimele accidentului și le-au prădat ! Poate că e mai bine că privesc Cerro de la distanță… Dacă vreau senzații tari, o să le am pe drumul de întoarcere spre hotel, pe care îl voi face cu Bus Metropolitano. Accelerație-frână-accelerație !  Să simt că sunt în Lima.  

Nici după a treia zi, soarele tot nu a apărut pe cerul Limei… Din văzduh, picăturile din condens cădeau pe pământ sau pe trecători. Sau poate că așa își trimitea incașii, lacrimile pe pământ !