Lima (IV) – Hasta la vista, Peru !
Ultima zi din Lima a început cum nu se poate mai prost. Cu o ploaie torențială ! Dacă în primele zile îmi doream să apară soarele pe cer, acum eram mulțumit doar să nu mai plouă. Deja planul pe care mi-l făcusem inițial, o excursie pe mare până la insula Palomino,nu mai era de actualitate. Probabil că cei 8.000 de lei de mare care stăpâneau insula și apele din jurul ei, nu vor înțelege de ce nu-i mai pot vizita, dar cu vremea rea, nu ai cum să te pui ! Așa că după ce s-a oprit ploaia, am dat reconfigurare traseu: Puentos de los suspinos.
Pentru că mai aveam câteva lucruri de văzut până ajungeam acolo, am decis să o iau pe jos. Nu era chiar aproape, dar aveam pantofii destul de comozi și mă antrenasem cu câteva zile în urmă pe Muntele Curcubeu . Fiind în plină formă, așa că nici nu am simțit când am ajuns la Parque Reducto no.2, la intrarea căruia se află un mic muzeu al armatei, în amintirea soldaților căzuți în lupta cu chilienii pentru apărarea capitalei.
În parc, mai multe persoane erau întinse pe pături, printre copaci. De ce or fi stând așa, dacă cerul e acoperit de nori ?! Dar nici bine nu apuc să mă întreb, că începe iarăși ploaia torențială care îi fugărește cu păturile pe cap. În același timp, pe mine mă trimite să vizitez muzeul. Uite așa am ajuns să mă informez despre prăpădul pe care l-au făcut trupele chiliene în rândul armatei peruane, pe linia defensivă situată chiar în acest loc. După ce a stat ploaia, m-am oprit într-o piață stradală din apropiere, unde mi-a fost dat să văd pentru prima dată, știuleți de porumb cu boabe de culoare neagră. Sunt curios, oare cum arăta o mămăliga făcută din ei ?
Pe tarabe erau întinse boabe de cacao și alte produse specifice acestei zone, ce păreau apetisante și pe care le-am filmat pentru a-mi aduce aminte de ele peste timp. M-am mirat că nu am mai văzut nicio frunză de coca pe tarabe. În schimb aveam să văd la mică distanță, cel mai frumos graffiti din câte am văzut și care arată ce înseamnă coca în societatea peruană.
După ce am trecut și printr-o piață imensă de flori, mi-am continuat drumul spre Puntea suspinelor. La un colț de stradă aud muzică de fanfară. Păi,schimbul de gardă (Lima (II) – Magie din apă și lumină) nu se mai face în Plaza des Armas, așa cum văzusem eu cu o zi în urmă, ci aici pe stradă ?! Mai lipsea orchestra simfonică pentru a se repeta balamucul din ziua precedentă ! Însă nu a fost cazul…
Cam deranjant să-i vezi atât de ordonați și în uniforme școlare… Nu tu un blug rupt în genunchi, un cercel în nas sau gene false, care să dea o pată de culoare paradei! Nu era mai bine dacă festivitatea se ținea într-un club, unde se putea bea și o bere ?! Ce farmec să aibă o paradă, în care elevii nu pot să facă ce vor?! Urâtă mai e școala în Peru ! :-))) O elevă cam plinuță ce cânta la xilofon, îndeplinea totodată și rolul de stativ, având prinsă partitura pe spate cu un cârlig de rufe. Cel din spatele său, care sufla în trompetă, era un tip norocos !
Era o paradă a elevilor! Probabil de final de an școlar. Fiecare unitate (școlară) era reprezentată de un pluton de elevi, format dintr-un purtător de drapel, urmat de cei care cântau la instrumente sau doar defilau. Toți erau îmbrăcați în uniformele școlilor din care făcea parte și treceau într-un pas de defilare, mai mult sau mai puțin sincronizat.
După 30 min. de privit niște elevii mult prea ordonați,după standardele noastre, am plecat și eu în pas de defilare către Puentos de los suspinos, unde am ajuns în scurt timp. De ce e atât de celebră în Lima această punte de lemn? Pentru că aici e locul în care își dau întâlnire îndrăgostiții și unde de multe ori se lasă cu suspine ! Un cunoscut compozitor peruan i-a dedicat un vals, fapt pentru care i-a fost ridicată o statuie la capătul podului. În apropiere e și Dulcineea, care se uită lung spre punte și suspină adânc în timp ce Don Quijote pleacă călare. Interesantă ideea de a le plasa statuile celor doi în acel loc și mai ales modul în care Dulcineea privește spre pod cu mâinile ridicate și oftează din sufletul ei de piatră.
Strada care trece pe sub punte și duce către mare, e cea mai importantă zonă cu graffiti din Lima. Am încercat să iau cu mine cât mai multe din desene, fixându-le în memoria cardului din telefon.
La fel am procedat și cu citatele afișate pe o străduță laterală, dintre care cel mai mult m-a impresionat ,,Una rosa marchita es a un una rosa”- ,,Un trandafir ofilit, rămâne tot un trandafir” (al scriitorului spaniol Jorge Diaz Herrero) ! Care alt citat putea fi mai frumos lângă Puntea suspinelor ?! Parcă locul ăsta are ceva din Park del amor pe care-l văzusem în prima seară…LIMA ( I ) – Capitala soarelui apus
Cu un taxi, destul de vechi, am ajuns în Plaza de Armas, pentru a vizita ce nu reușisem cu o zi înainte: Catedrala. Dacă papa Ioan Paul al II-lea a putut să o viziteze de două ori, atunci eu de ce să nu o pot vedea măcar o dată ?! Dacă cu o zi înainte mă împiedicaseră cu repetițiile pentru concert, de data aceasta îi luase prin surprindere. :-)))
Am intrat în catedrală cu gândul de a vedea în primul rând mormântul celui care a pus piatra de temelia a respectivei construcții. Franceso Pizarro a avut o viață demnă de un personaj ce pare a fi decupat dintr-un roman scris într-un moment de mare inspirație.
Refuzat de guvernatorul viceregatului Panama, în dorința de a cuceri imperiului incaș, a trecut oceanul pentru cere ajutorul regelui spaniol și a obținut aprobarea de la…regina Isabella. Ce a urmat, se știe… Cu nici două sute de oameni plus 3 tunuri i-a cucerit pe incași, după ce în prealabil le capturase și le executase regele, iar apoi a întemeiat orașul Lima, unde a și mutat capitala.
În jurul vârstei de 70 ani, a fost asasinat de rivalii săi de-o viață, familia Almagro, după ce a reușit să omoare în luptă pe doi dintre atacatori. Căzut la pământ, înainte de a muri, Pizarro a desenat cu sângele său o cruce și a strigat: ,,Isus Hristos ”! O poveste demnă de premiul Pulitzer sau cel puțin de un Oscar, mai ales că ea nu se oprește aici și continuă și dincolo de moartea sa, după ce un trup găsit în sec. XIX a fost expus într-un sicriu de sticlă ca fiind al său. După aproape un secol (1977), în timpul unor lucrări, a fost găsită în criptă o cutie ce conținea un cap, iar expertizele efectuate de specialiști din S.U.A., au confirmat că până atunci fusese expus corpul unui necunoscut. Capul găsit era al lui Pizarro !
Încărcat cu povestea vieții cuceritorului imperiului incaș, am pășit în capelă. Pe marginea capacului cutiei în care a fost găsit capul, stă scris în spaniolă exact acest fapt. În timp ce monumentul de marmură amintește despre cucerirea imperiului incaș și despre fondarea orașului, o placă tot din marmură, arată arborele genealogic al familie Pizarro. Mă uit să văd unde se oprește linia și observ că ultimii urmași menționați,sunt două fete, dar fără a fi trecută perioada.Probabil că s-or fi stins demult, mă gândesc… De curiozitate intru pe internet,unde spre surprinderea mea văd că cele două, sunt contemporane cu mine și trăiesc bine mersi în Badajoz-Spania. Ba chiar au și adresă pe facebook ! Hm, sunt doar la un click distanță de urmașii lui Fr. Pizarro !
Cu ochii pe bolta frumos lucrată, am ajuns în dreptul altarului, de unde niște scări te duc direct în criptă. Dacă tot am ajuns aici, hai să văd și eu acest loc. Intrarea e una destul de joasă și îngustă, dar merită efortul să treci dincolo de ea ca să vezi, probabil, locul unde a fost descoperit capul lui Pizarro. Mai intrasem eu fără probleme și în Lima (III) – o plimbare între catacombe și fantoma unui taur. Singurii vizitatori de acolo, erau o femeie și un bărbat, destul de corpolent. Oare cum s-o fi strecurat el prin deschizătura de la intrare ?! Am văzut rapid mormintele bine puse în valoare și am plecat pe culoar spre ieșirea.
Dar, ieși dacă mai poți. 🙂 Bărbatul aplecat de spate, rămăsese blocat într-o poziție incomodă, în deschizătura ce părea acum era prea mică pentru volumul său. Săracul se chinuia din răsputeri să treacă dincolo, dar fundul îi rămăsese prins ca într-o menghină între pereții care, parcă se îngustaseră. Femeia care îl trăgea din cealaltă parte, părea ca un fluture ce remorchează un camion. 🙂 Nu pot să nu mă întreb din nou : cum o fi intrat ?! Probabil că mâncase un baton de snickers cât a stat în criptă, că altă explicație nu găseam… 😉 Cum nu exista buton de alarmă și nu știam nici numărul de la descarcerare, nu-mi rămânea decât să pun umărul pentru a ieși din starea de urgență. Ceea ce am și făcut. Dar prin acțiunea mea, parcă se înțepenise și mai tare între pereți ! Trebuia făcut urgent ceva până nu i se făcea din nou foame. Dacă mai avea vreun hot-dog prin buzunare, riscam să pierd avionul de a doua zi spre Chile ! 🙂 Gândul asta mi-a dat forțe sporite și împreună cu coechipiera din față, am reușit! Cu siguranță se întâmplase prima minune din istoria catedralei ! 🙂 De acum înainte, oamenii vor trece prin acest loc și se vor închina! Am vizitat muzeul din interior și am pus un ban acolo unde am văzut că mai puseră și alții. Adică lângă niște cranii ! Poate că mai scăpaseră și alții din același necaz… 🙂
Bucuros că voi prinde avionul spre Chile și cu conștiința împăcată că am ajutat un om la necaz am plecat spre hotel.
Pentru ultima dată, din cer mi-au căzut câteva picături mari de apă pe cap, care nu mai păreau a fi o urmare a condensului din atmosferă, ci o binecuvântare pentru cele 8 zile petrecute în Peru. Însă pentru prima oară, acestea nu mai era supărătoare, ci mai degrabă îmi dădeau o senzație plăcută ! Vacanța în Peru se terminase. Urma Chile ( I ) – țara de la capătul lumii !
Hasta la vista, Peru !
https://turisminternational.com/2020/11/04/muntele-curcubeu-muntele-pictat-de-dumnezeu/
https://turisminternational.com/2020/10/31/machu-picchu-orasul-pierdut/
https://turisminternational.com/2020/12/18/rio-de-janeiro-iii-de-vorba-cu-statuia-lui-isus/
