Chile (III) – Rămas bun, Santiago de Chile !

Îmi propusesem să realizez mai multe lucruri pentru această zi,mai ales că era și ultima pe care o petreceam în Santiago. La noapte urma să plec spre Rio de Janeiro și cine știe dacă o să mai revin vreodată aici… Îmi părea rău că sejurul a fost atât de scurt în Chile. Mi-aș fi dorit să petrec o zi în Valparaiso, să vizitez una din cramele aflate la sud de capitală, față de care cea de la Cricova pare doar o simplă cămară. Cine nu a auzit de vinul de Chile, obținut din strugurii bronzați îndelung pe terasele scăldate de soare?! Ca și în alte dăți, timpul este inamicul meu nr. 1. Așa îmi trebuie dacă merg în vacanțe pe cont propriu și vizitez multe obiective, în loc să merg cu ghizi tocmiți de agenții, la un cost dublu !  Dacă tot sunt stăpân pe direcția pașilor mei, atunci hai să văd încă o dată Plaza de Armas ! La o intersecție, două grupuri de artiști stradali își făceau meseria de jongleuri, fără a-și face concurență neloială unii altora. Fiecare lucra pe trecea sa de pietoni, iar culoarea roșie a semaforului, era cea care le aloca timpul pentru fiecare reprezentație. Pentru șoferi, culoarea verde le arăta că a sosit momentul în care trebuia să plătească taxa de show. .:-)))  

  Trecând de semaforul artiștilor și mai apoi de zona lustragiilor (în România mai există așa ceva?!) am ajuns la Mercado Central. O piață nu atât de mare cât m-aș fi așteptat, dar aprovizionată din belșug cu pește și fructe de mare. Chiar dacă Santiago se află la poalele munților, Chile are totuși peste 4000 Km de coastă și ieșiri la două oceane! După ce am făcut mici cumpărături, am colindat printre restaurantele cochete de parcă erau niște terase pariziene. Doar că nu erau sub cerul liber.

Apoi m-am îndreptat către Muzeul Național de Arte Frumoase. O clădire superbă la exterior, a cărei cupolă te cucerește de cum ai pășit înăuntru. Lucrarea din metal și sticlă, concepută în Belgia(115 tone) este principala atracției a muzeului. Câteva tablouri realizate din bucăți de hârtie îndoită, ascundeau niște mesaje secrete sub formă unor numere și îmi arătau legătura dintre artă și originalitate.

Păcat că nu am reușit să văd casa-muzeu a lui Pablo Neruda, câștigătorul unui premiu Nobel pentru literatură :-((( Timpul nu poate fi dilatat ! Cel puțin de către mine… Și cum nici spațiul nu-l pot modifica, nu-mi rămâne decât să mă urc în metro și să plec către Muzeul Drepturilor Omului. Mi-am dorit să văd acest muzeu, știind ce reprezintă el pentru poporul chilian, unul atât de greu încercat în ultima jumătate de secol. Acesta a fost ridicat pentru ca chilienii să nu uite niciodată prin ce au trecut  în timpul dictaturii militare. Piatra de temelie a fost pusă de președintele Bachelet, care el însuși a fost victimă a torturii. Pe unul din pereții esplanadei sunt înscrise cu litere din cupru (se putea cu altceva în Chile?!) 30 de articole din Drepturilor Omului. Odată intrat în prima cameră, am simțit un val de emoții, atunci când am întâlnit fotografiile a 500 dintre cei care și-au pierdut viața în acele vremuri.

În următoarea sală erau evidențiați dictatorii ce au condus diferite state ale lumii, iar spre surprinderea mea, lipsea poza unuia pe care eram sigur că-l voi regăsi… Poate că nu am fost eu atent la lecția de istorie! Următoarele camere redau  grozăviile începute cu data 11 septembrie 1973, după bombardarea palatului și moartea președintelui Allende. Evenimente de care SUA nu au fost străine! Peste ani, tot într-un 11 septembrie, SUA avea să fie atacată la ea acasă de Al Qaida, Ce coincidență de dată! Am mai văzut poze cu oamenii care au fost torturați zile întregi pe stadionul Național doar pentru că erau bănuiții sunt socialiști, cu operațiunea ,,Condor” în care serviciile mai multor state sud americane și-au dat mâna pentru a-i ucide în secret pe comuniști, cu președintele Allende scos mort din palat și învelit doar cu un preș….

Momente care au marcat profund istoria statului Chile. Poate că de aceea poporul iese acum în stradă și înfruntă gazele lacrimogene, atunci când e cazul. Ca sa nu mai treacă prin ce a mai trecut !  Pus pe gânduri de cele văzute, dar și de faptul că orele rămase până la decolarea aeronavei spre Rio erau tot mai puține, am ,,decolat” cu metroul spre Jardin Tibet. Aceasta e o oază de liniște, dincolo de aglomerația din zona centrală și unde mii de flori se află într-o siguranță inexplicabilă mie, din moment ce nu sunt îngrădite sau însoțite de pancarte care să interzică ruperea lor.  Păi dacă poți călca pe iarba din parc fără să fii fugărit sau amendat, atunci ce rost mai are să rupi o floare ! Fără pic de adrenalină, parcă nici florile nu mai au același parfum ! Dacă nu e interzis să le rupi atunci să rămână în rădăcinile lor până se ofilesc !

  Deranjat de frumusețea unor flori intacte, care-mi aminteau de filmul ,,Singurătatea florilor”, în care Radu Beligan nu putea să scape de ele indiferent cui le oferea, am  plecat să miros un alt parfum. Cel al gazonului ! Unul iubit deopotrivă de minge și de tribunele din Estadio National. Un stadion de modă veche (deși renovat), pe care s-a jucat finala Cupei Mondiale de fotbal din 1962 (Brazilia – Ceholsovacia 3-1).

La fel de adevărat e și faptul că tot aici au fost deținute,maltratate sau executate 7.000 persoane și că papa Ioan Paul al II-lea și-a ținut discursul în fața a 90.000 de spectatori. După ce am plătit biletul (cca. 10 euro), am vizitat încăperile de sub tribune, pline cu trofee și tricouri ale unor jucători celebri din toată lumea. Nu chiar din toată… Lipseau din România. De ce, nu știu. Să fi uitat chilienii de țara noastră sau să fi rămas supărați că i-am bătut într-un meci amical la București ?!

 Prin tunelul destinat jucătorilor, am ieșit pe stadionul unde Brazilia a câștigat râvnitul trofeu (iar Chile medalia de bronz). Unde erau românii în 1962? În timp ce toți vecinii noștri jucau la Cupa Mondială, noi îl priveam la televizor! Asta da performanță! Aceasta cupa a fost cu totul aparte, pentru că în 1960 Chile fusese devastată de cel mai puternic cutremur din istoria omenirii (9,5 grade) și au fost făcute eforturi imense pentru reconstruirea țării. Pe acest stadion s-a disputat cel mai sângeros joc din istoria fotbalului, după ce presa din Italia a scris că Santiago e un oraș mizerabil, plin de prostituate și criminali. Tensiunea din presă s-a transmis în teren și a dus la un joc brutal, cu picioare rupte și cartonașe roșii! La una din peluze, erau câteva rânduri în care nu fuseseră înlocuite băncile de lemn. De ce ? Pentru a se păstra viu în memorie locul unde au fost închiși o parte din deținuții în 1973.                              

 Dacă acest an a marcat până și lumea fotbalului, eu rămăsesem cu gândul la gazele lacrimogene lansate în prima seară de carabinieri. Așa că, hai să văd și Muzeul Carabinierilor. Ajuns la clădirea de lângă Academia de Poliție (carabineros) dau să intru, însă un portar îmi arată ceasul și faptul că expirase ora pentru admiterea vizitatorilor. Îi explic că sunt tocmai din România, că nu voi mai avea ocazia să revin altă dată și că în țara noastră nu există un muzeu de anvergură al poliție (la Târgoviște e unul micuț). Aproape cu ochii în lacrimi :-))), fostul carabinier îmi deschide poartă și mă lasă să vizitez în voie muzeul așezat pe două etaje

Dacă tot am intrat, am făcut și un set de poze, ca să le pot arăta și altora, iar gestul portarului să fie pomenit… Acesta e unul din cele mai complete muzee ale poliției din câte am văzut, care pe lângă uniforme și bastoane, prezintă și o colecție de regulamente polițienești din 1925 (chiar fiscale și religioase) precum și un Buletin Oficial din anul 1927, în care sunt trecute mutările cadrelor. Mi s-a părut interesant că în Poliția Română sunt prevăzute astăzi, exact aceleași grade ca în Chile, în 1927! 

 Ieșind în curtea interioară, am dat peste papamobilul folosit de Ioan Paul II-lea, expus aici alături de alte mijloace de transport din dotarea carabinierilor. Din interior lui, Papa îmi făcea un semn de rămas bun, cu mâna dreaptă ridicată. Sau mai exact statuia lui …

Dacă mă uit mai bine, vechiul carabinier, parcă seamăna un pic cu Papa! După ce le fac cu mâna amândurora, plec spre metroul ce urma să mă ducă spre ultimul obiectiv al vizitei mele în Santiago de Chile: Cerro Santa Lucia. Un mic deal, pe care spaniolii l-au cucerit în ziua de Sf. Lucia. Urcușul până sus m-a făcut să transpir un pic mai mult decât m-aș fi așteptat, mai ales că în ultima parte scările se îngustează, iar cei care urcă trebuie să cedeze prioritatea. E aglomerație mare, dar merită! Mai ales că e ultima dată când pot privi Santiago de sus !

După de îmi trag sufletul și privesc cu admirație orașul care nu se teme de cutremure,  plec cu părere de rău spre hotel. Stare care avea să se transforme intr-una de mirare, atunci când recepționerul îmi spune că trebuie să plătesc cazarea. ,,Păi a fost reținută întreaga sumă de pe card”, îi replic eu. ;;Nu, acea sumă a fost doar reținută pentru verificarea cardului și îmi va fi returnată după ce achit cash la recepție”.îmi spune recepționerul ce avea cel mult 22 ani. Poftim ?! Așa ceva nu e posibil nici la capătul lumii !!! Urmează o discuție fără rezultat, în urma căreia angajatul hotelului de 4 stele, îmi spune că pot suna la banca unde am cardul și o să văd că el are dreptate.,, Știi unde România pe hartă și cât ar costa o dezbatere pe tema asta”?! Politicos îmi face semn că pot suna de pe telefonul hotelului, ceea ce am și făcut fără a aștepta să fiu invitat de două ori. Cel de call center după ce s-a asigurat că nu e subiectul unei farse (auzi, să sune din…Chile) și a depășit cu greu o repriză de râs, mi-l cere la telefon pe ,,angajatul anului” și îi explică preț de 20 minute că este în eroare. Recepționerul încruntă sprâncenele și apoi se luminează  brusc la față, semn că în sfârșit a priceput. După ce închide telefonul, îmi spune că totul e în regulă.  Asta îi spusesem și eu de la început… Am plecat cu bagajul spre stația de bus, întrebându-mă…cât o fi costat convorbirea cu România și dacă telefonul va fi parolat pe viitor. Nu de alta, dar o convorbire poate costa mai mult decât sejurul unui turist! :-))

 Până să ajung în stație de Turbus, am fost depășit de mai multe autospeciale ale carabinierilor și de pompieri, care goneau cu viteză. Undeva mai în față,ardeau niște cauciucuri , iar forțele de ordine somau (inutil) grupurile de tineri să se disperseze. Rememorând o parte a scenariului din prima seară, știam ce va urma : usturimi pe față și în gât datorită gazului iritant pe care carabinierii îl dăruiau din toată inima. M-am uitat la biletul de bus, la carabinieri și la taxiul din apropiere. Urma să aleg … Cu mâna dreaptă ridicată, am salutat : Rămas bun, Santiago de Chile ! Și m-am îndreptat către taxi…              

https://turisminternational.com/2021/10/10/petra-minunea-scoasa-din-piatra-seaca/

https://turisminternational.com/2021/09/05/iordania-i-o-tara-cat-un-desert/

https://turisminternational.com/2021/08/25/bali-v-am-fost-nasul-unei-testoasa-eliberate-in-mare/

https://turisminternational.com/2021/05/04/dubai-escrocherii-in-care-sunt-atrasi-turistii-partea-iii-a/