Rio de Janeiro (II) – Garota de Ipanema…melodia care a făcut o plajă celebră

După o noapte în care adormisem cu gândul la cei care își făceau somnul direct pe trotuarele de lângă hotel, eram gata să colind din nou prin Rio. Imediat după ce am ieșit din recepție, am văzut o scenă ce semăna izbitor cu una din seara precedentă. Un om la bustul gol, trăgea din greu un căruț cât o remorcă, pe care, alături de niște cutii în care se afla toată agoniseala sa, stăteau doi câini cu privirile la fel de abătute ca și a stăpânului lor Nu puteam să nu mă întreb, de unde veneau și încotro se unde duceau aceste personaje, a căror casă era pretutindeni și nicăieri!

La scurt timp am ajuns la Apeductul Cariocas, care a fost construit în sec. XVII pentru a aduce apă dulce din râul cu același nume. Odată cu trecerea anilor, el și-a pierdut din importanța avută, iar autoritățile l-au transformat într-un pod pe care să circule tramvaiele. Asta doar până în anul 2011, când un mijloc de transport a rămas fără frâne și a căzut în gol de la 17 m înălțime, provocând moartea a 5 călători. Privindu-i vopseaua scorojită pe alocuri, ce îmi amintea de tristețea din ochii câinilor abia întâlniți, apeductul îmi dădea impresia unui obiectiv turistic căzut în dizgrația autorităților…Parcă e o piesă ce nu se potrivește deloc în peisajul (și așa pestriț) din centrul orașului. Având catedrala în fundal, părea dintr-un alt film! 

În schimb se potriveau perfect imaginea unui meșteșugar care împletea coșuri din frunze de palmier, cu cea a unui domn ce nu-și terminase încă somnul de noapte, care dormea adânc, învelit cu o pătură roz. Asta da imagine din centrul metropolei Rio de Janeiro ! Un oraș care-și mutase o parte din periferie în km. 0 ! Trecând pe lângă toate acestea, am pășit pe Escaderia Selaron, un obiectiv turistic renumit pentru frumusețea sa, dar pe care îl poți rata pentru că e ascuns pe o străduță laterală plină cu graffiti. Deși mă informasem despre el și văzusem și un documentar marca National Geographic, tot am fost surprins de originalitatea ideii ! O mare de lume se plimba în sus și în jos pe scările lungi de 125 m, acoperite în totalitate de ceramică. De ce sunt scările celebre? Pentru că cele 215 de trepte au fost decorate de un singur om pe parcursul a nu mai puțin de 23 ani! E puțin lucru ?! Eu zic că nu…

Abia mutat la Rio (1980) și aflat într-un moment de plictiseală (sau de inspirație ?!), chilianul J. Selaron s-a apucat să-și cârpească câteva trepte din casă, folosind niște plăci de faianță pe care și le meșterise singur și care nu-i mai erau de niciun folos. Cum plictiseala (sau inspirația) a continuat, a ieșit din ogradă și a început să decoreze o treaptă din scara publică. Apoi încă una…și încă una… Până când a rămas fără faianță! Impresionați de arta ieșită din mâinile lui, prietenii au început să-i aducă bucăți de ceramică, care și ele au fost montate pe alte câteva trepte.  Faima scării s-a răspândit rapid, iar piesele au început să vină în valuri, mai întâi de la oameni din Rio, iar mai apoi de pe întregul mapamond! Scara lui, care începuse ca o joacă din lipsă de ocupație, devenise o scară a întregii lumi! Oameni de pretutindeni îi trimiteau ceramică cu numele țării sau a orașului lor, din dorința de a ocupa un loc în acest select club  geografic și de a transmite vizitatorilor faptul că există și ei, undeva pe pământ. Am căutat din privire să găsesc pe măcar una din trepte, o faianță anume, care să poarte numele țării noastre. Dar a fost în zadar. Ori românii s-au temut de costul unui colet trimis tocmai în Brazilia, ori artistul a montat placa de faianță cu fața în jos… Până și Moș Crăciun își avea locul său aici !!! Numai noi nu !

Un japonez, plin de el, se uită la mine și îmi arată o ceramică ce provenea din Japonia. De unde să o scot și eu una cu România?! Să încerc să-i distrag atenția și să scriu cu un creion numele țării mele pe una din piese ?! Hm…! Era cu ochii pe mine, așteptând reacția mea… Îi indic steagul Braziliei, care trona ca dimensiuni peste toate celelalte. ,,Asta e steagul meu preferat”. ,,Brazilia?” ,,Da” îi răspund, simțind că am marcat în poarta Japoniei! În timp ce fac cale întorsă, privesc alte plăci pe care nu le văzusem în timp ce urcasem, fiecare din ele având propria poveste de drum și de montat. Ajuns la capătul scărilor, văd că pe un întreg perete era desenată harta lumii, care avea în partea de jos și steagul Țării Soarelui Răsare. Lângă umărul meu, japonezul îmi arată cu zâmbetul pe buze, steagul mic și neclar al Braziliei.  Considera că marcase și că că scorul era acum egal ! :-)) Mă uit calm la el și îi arăt drapelul României, care era prezentat ceva mai bine decât cel nipon și care era semnat de ,,Mihai” și ,,Veronica”. Asiaticului îi piere zâmbetul de pe față și nu mai înțelege nimic. Eram din Brazilia sau din România? Ca să nu-i pocnească o venă la tâmplă, îl lămuresc că Brazilia este echipa mea preferată la fotbal, iar România este țara unde m-am născut și trăiesc !  Făcusem 2-0 și se fluierase finalul ,,meciului” !  Japonezul ar fi putut să conteste și să ceară arbitraj VAR ca la fotbal, invocând că steagul poate fi al Andorrei sau al Ciadului. :-)) Ok, dar ce făcea cu Mihai și Veronica ?! :–)))

Cu un tonus de învingător, am plecat cu metroul spre una dintre cele mai importante obiective turistice din Rio: Morro da Urca și Pao de Acucar. După nume, probabil că sunt mai puțin cunoscute, însă imaginea muntelui cu pereții abrupți căzuți direct în mare, este asociată cu Rio pe orice carte poștală. Bineînțeles, după statuia lui Isus de pe muntele Corcovado ! Ajuns la clădirea de unde se iau bilete, m-am așezat la o coadă destul de mare, dar care mergea repede, pentru că în interior puteai lua tickete atât de la automate (22 euro) cât și de la case (25 euro). Am optat pentru prima variantă, unde tranzacția cu cardul a mers fără probleme. Probleme aveau să fie târziu, când odată ajuns în țară, banca emitentă mi-a sesizat o încercare de fraudă a cardului pe care îl folosisem doar în acea locație. Deci, ceva se întâmplase acolo… Dar mai bine că nu am aflat atunci, pentru că mi-ar fi stricat ziua.

Prima telecabină m-a dus spre Morro da Urca, primul dintre cele două piscuri al traseului,aflat doar la 220 m deasupra mării. Platforma de aici e plină cu magazine, restaurante și cluburi de fițe, unde cei cu dare de mână pot ajunge și cu elicopterul.  Dar panorama orașului văzută de aici, deși era una formidabilă, nu se putea compara cu cea de pe al doilea pisc- Pao de Acucar, pe care urma să ajung folosind cea de-a doua telecabină. Doar că mai aveam de așteptat pentru că și aici coada de la îmbarcare, era una imensă. Însă parcă timpul trecea mai ușor, privind în zare spre piscul supranumit și Sugar Leaf, aflat la 750 m distanță și  care se ridică semeț la cca. 400 m deasupra mării.  

De ce i se spune așa ? Pentru că muntele are aceeași formă conică pe care o aveau recipientele în care era transportat zahărul brun semipreparat, atunci când era adus cu vapoarele în Europa. Brazilienii nu au uitat faptul că istoria lor se bazează într-o oarecare măsură și pe prețiosul aliment. Din vârful său, Rio pare exact ceea ce este : un oraș între mare și munți, al cărui parfum este dat de diversitate locuitorilor săi! Cu părere de rău, am făcut cale întoarsă spre baza muntelui… Orașul văzut de sus, părea mai dulce decât zahărul de care era atât de mult legat !

Următorul popas l-am făcut pe Copacabana, una din cele mai celebre plaje din lume, pe nisipul cărei s-au modelat gleznele fine ale multor fotbaliști cariocas. Cu certitudine că această plajă lungă de 4 km, în rolul ei de antrenor fără licență, selectase de-a lungul timpului jucători ce aveau sa facă istorie pentru Brazilia. Deși luna iulie nu e cea mai călduroasă (e iarnă totuși !), vremea frumoasă atrăsese un număr destul de mare de oameni care făceau baie în mare sau jucau fotbal pe nisip, de parcă era o finală mondială! Vânzătorii ambulanți, cu nelipsitele pălării de pe cap, mergeau pe nisipul alb încercând să-și vândă produse expuse la soare și la briza mării.

Un sculptor în nisip, ce finalizase mai multe lucrări, părea că-și dă examenul de diplomă, ridicând mai multe Eve, ce se bronzau la soare și stăteau cu fața în nisipul din care erau plămădite. Ceva mai încolo, un artizan de obiecte din frunze de palmier, demonstra că pe Copacabana se poate face artă din aproape orice… Pe o terasă goală, o formație de bossa nova, cânta de parcă venise spectacolul de An Nou, când se adună pe plajă peste 2 milioane de spectatori.

Și uite așa, mergând de-a lungul pavajului alb-negru ce simbolizează valurile, am ajuns la o altă plajă celebră-Ipanema! Plaja se află într-unul din cele mai luxoase cartiere din Rio, unde nu am întâlnit nici măcar un singur om al străzii, deși în cartierul vecin Copacabana, erau ca la ei acasă.

Una mult mai cochetă, care a devenit celebră abia după ce melodia lui Tom Jobim ,, Garota de Ipanema”, a ajuns șlagăr mondial. Cel mai mare compozitor brazilian a avut drept muză, o fată de 17 ani, ce alerga zilnic pe plaja unde se plimba și el. Impresionat (probabil) de devotamentul ei pentru sport, sunetele viitoarei melodii au început să se aleagă singure prin minte, iar Jobim nu a a făcut decât să le aștearnă pe portativ. Garota (fata) a profitat de uriașul succes generat de fuga sa în pas săltat și a deschis un lanț de restaurante ce poartă numele melodiei, unul dintre acestea aflându-se chiar în apropierea plajei. Urmașii compozitorului au dat-o în judecată pentru drepturile de autor, însă instanța, sub presiunea mass-mediei, i-au dat câștig de cauză ,,garotei”. După ce l-am salutat pe Jobim sau mai precis statuia acestuia, care cu o chitară pe umăr se uita lung pe aleea unde cândva alergase fata, m-am decis să îmbin utilul cu plăcutul.

Așa că am luat calea restaurantului…În timp ce îmi era pregătită friptura din carne de vită, despre care citisem că nu e bine să o ratezi, m-am plimbat prin interiorul restaurantului, admirând articolele înrămate din presa timpului, care transformau încăperile într-un muzeu al cântecului.. Așa am descoperit cine mai mâncase aceeași friptura în această locație… O făcuseră cu mulți ani în urmă Joao Gilberto (cel care interpretase cântecul) și Vinicius de Moraes (care scrisese versurile). …doar că la masa lor stătuse chiar Garota de Ipanema ! Însă, eu eram mulțumit cu mult mai puțin, adică cu o friptura de vită crescută în pampasul brazilian, cu o bere și cu melodia ,,Garota de Ipanema” . Ba, chiar melodia Garota de Ipanema, a fost cu bis ! 🙂