Florenta (I) – Un oraș cât o inimă !

Dacă Franța are Louvre, Anglia are British Museum, Spania are Guggenheim, atunci Italia are…Florența ! Ce țară se mai poate lăuda că are un oraș asemenea unui muzeu ?! Un oraș care a ,,reinventat” lumea !

Din înaltul cerului am privit orașul dintre dealuri. Așezarea înființată de Cezar pentru soldații săi lăsați la vatră, nu avea nici mare, nici munte și nu era nicio o metropolă căreia să nu-i poți vedea marginile. Și atunci ce are ieșit din comun Florența ? Istoria ! Fără Florența, lumea de azi ar fi fost mai săracă !

În zare am văzut râul Arno, peste care Ponte Vecchio părea că pusese șaua. Însă peste tot orașul trona, ca un Gulliver în țara piticilor, mărețul Dom ! O minune venită din mintea și sudoarea lui Brunelleschi ! Dacă te cuprinde emoția doar când îl privești din avion, oare cum o fi atunci când îi urci scările prin cupolă ? Aveam să aflu acest lucru peste câteva ore… 🙂

După ce avionul s-a așezat pe solul orașului ce fusese timp de 5 ani capitala Italiei (1865-1870), m-am ,,transferat” într-un bus ce m-a dus direct la gara centrală. Nu urma să plec nicăieri cu trenul ! Doar că acolo era capăt de linie. Până la hotel nu mai era decât un pas… dar unul de-al lui Gulliver ! 😉 Sau mai bine spus, câteva sute de-ai mei ! 🙂 Însă odată intrat pe străzile cu parfum de ,,Renaștere”, am uitat de oboseală, iar bagajul parcă se căra singur ! Măcar atâta lucru putea face și el în timp ce eu pășeam prin…istorie !

După ce am rezolvat cazarea la foc automat, mă aflam din nou pe stradă. …adică în istorie ! De data asta fără bagaj ! 🙂 O trăsură al cărei vizitiu părea desprins din vremuri apuse, a trecut pe lângă mine, trasă fiind de doi caii albi furați parcă din poveștile cu zâne (bune) ! Biciul lung cât o jumătate de trăsură, se învârtea ca un vrăjitor deasupra lor, părând a le fi mai degrabă prieten decât inamic.

Am ajuns la punctul zero al Florenței : catedrala Santa Maria del Fiore. M-am uitat la coada ce ducea spre casa de bilete și care se întindea pe toată lungimea catedralei. Un asemenea rând nu era în măsură să mă facă să renunț. Stătusem eu la cozi mai mari ! 🙂

Mai ales că pereții catedralei mă lăsau să-i admir sculpturile pe care și le etala din loc în loc. După ce am înaintat câțiva metri, am zărit la înălțime un cap de taur (din piatră, desigur 😉 ) care, se uita peste capetele turiștilor spre o casă de peste drum.

Ce să caute pe o catedrală un cap de taur cu gura deschisă ? Păi. să vedem povestea sa… Un bărbat ce avea casa peste drum, s-a plâns episcopului că un meșter ce lucra la ridicarea catedralei îi vizita cam des soția, după ce el pleca la lucru. Meșterul venea să-și bea cafeaua cu soția reclamagiului 😉 În urma reclamație, ,,pauzele de cafea” au fost anulate, spre nemulțumirea meșterului și a soției necredincioase 😉 , iar catedrala s-a ales cu o podoabă inedită ! De supărare, meșterul a cioplit capul unui taur cu coarne, pe care l-a așezat pe catedrală cu fața către casa cu pricina. El dorea ca ,,pârâciosul” să vadă în fiecare zi boul încornorat atunci când va deschide fereastra și astfel să-și aducă aminte de el. Cam răutăcios meșterul ăla… 🙂

Cum ,,rândul ” înainta încet pe lângă cea de-a patra catedrala ca mărime din lume, pereții mi-au scos-o în cale un alt… cap din piatră. De data aceasta unul de leu, dar care avea și el gura deschisă. Legenda spune că un florentin fricos, visa în fiecare noapte că va muri mușcat de un leu, fiind speriat de sculptura pe lângă care trecea zilnic. Așa că, într-o zi și-a luat ,,inima în dinți”, s-a dus către leu, l-a privit în ochi și i-a băgat mâna în gură ! Rezultatul ? La fel ca și în vis, omul a decedat ! Însă de vină nu era leul, ci un mic scorpion care își făcuse culcuș în acea gură ! 🙂 De ce ți-e frică, nu scapi ! 🙁 M-am uitat și eu în gura de piatră și, cum nu se vedea nici măcar o muscă, am băgat cu grijă mâna în acel loc și mi-am pus o dorință : să ajung cât mai repede la casa de bilete ! 🙂 Dar minunea s-a realizat doar pe jumătate ! Am rămas în viață, dar coada a înaintat la fel de greu ! 🙂

Coada lungă mi -a permis măcar să privesc Piazza del Duomo, cea de lângă catedrala ce poartă numele florii de liliac. Cu această ocazie mi-a adus aminte de unde provine expresia : ,,O, bischero !”. Adică exact din acest loc ! 🙂 Care e povestea ei ?! În timp ce toate familiile din zonă acceptaseră (contra unor despăgubiri) să le fie demolate casele pentru ridicarea catedralei, una singură s-a împotrivit : familia Bischeri ! 🙂 Proprietarul nu a acceptat sub nicio formă suma oferită și a continuat să locuiască în casa lui. …până într-o zi, în care, din greșeală, și-a dat foc la casă ! 🙂 Apoi a început să bată la porțile autorităților pentru a fi despăgubit. Ce înseamnă să fii idiot ! O, bischero ! 🙂

Dar cu atâtea povești, timpul a trecut parcă mai repede și am pășit în catedrala ce fusese construită de-a lungul a 170 ani ! Câte evenimente memorabile avuseseră loc acolo ! Parcă vedeam cum într-un colț, un asasin plătit care îi înfingea un cuțit în burtă lui Giuliano De Medici, în timp ce fratele său Lorenzo, fugea ca să scape cu viață ! În alt colț, ecoul vocii lui Savonarola lovea și acum cu putere pereții, în timp ce-și ținea discursurile populiste învrăjbind clasele sociale între ele ! În criptă muncitorii ce săpau la temelia catedralei găseau corpul primului episcop al Florenței (Sf. Zenobiu) ! Și câte alte povestiri ar fi putut spune pereții dacă ar fi putut vorbi … !

Am călcat pe marmura multicoloră de Siena, pe care erau scrise atâtea povești, iar eu abia dacă eram vrednic să le citesc ! Am coborât în criptă pe niște scări, acolo unde se află rămășițele vechii biserici Sf. Reparata. Mi-aș fi dorit să pot vedea și mormintele celor doi fără de care catedrala și domul nu ar fi existat, adică Sf. Zenobiu și Brunelleschi, însă nu a fost posibil. M-am revanșat însă în acea seară și tot le-am văzut până la urmă. Pe internet ! 🙂

După ce am terminat cu catedrala, doream să văd cel mai important edificiu din Florența : Domul ! O minune inginerească despre care văzusem atâtea reportaje la tv ! Culmea e că cel care l-a construit, Brunelleschi, nici măcar nu câștigase concursul în acest scop. Cum toți candidații picaseră examenul, în cele din urmă proiectul i-a fost încredințat în mod direct lui. Ce a ieșit apoi, știe o lume întreagă ! 🙂 După ce am stat la o nouă coadă la intrare, eram gata de ascensiune. În câteva minute urma să privesc Florența de pe terasa domului aflată la 91 m înălțime ! Oboseala acumulată după o noapte de călătorie, dispăruse ca prin farmec ! 🙂 Și s-a dat startul ! Scările ce înconjurau pereții dubli ai domului erau atât de abrupte, încât orice tumbă făcută îndărăt, i-ar fi răsturnat pe cei din spatele tău ca niște popice ! Strike ! 🙂

Însă în ciuda pantei, prin acele pasaje puteai să mergi ceva mai omenește față de cum urcasem prin Keops, piramida învechită (doar) de Dumnezeu ! Deși aici nu era atât de cald încât să-ți vină să arunci hainele de pe tine, iar aglomerația era suportabilă, am simțit în unele momente că aerul vine cu porția ! 🙂 Iar la un moment dat, drept în față mi s-a părut că se deschide….iadul ! Și chiar s-a deschis ! Ajunsesem la nivelul de unde se putea viziona domul și picturile de pe el.

Privind la amărâții din partea de jos a picturii, puteam să mă consider un norocos ! Urcatul scărilor (chiar și într-un picior 😉 ), era o joacă de copii pe lângă ce pățeau cei care-și vânduseră sufletul diavolului ! 🙂 Deodată, am simțit că sunt resetat și că oboseală era dintr-un alt film ! Urcând cu privirea pe pereți, am văzut că dincolo de norii pe care stăteau îngerii, erau oamenii care meritau să ajungă în ,,cer” ! 🙂 La câte trepte mai rămăseseră de urcat, părea că nici eu nu eram departe de acea destinație. …mai aveam doar câțiva metri până să ajung pe terasa, iar de acolo mai avem deasupra doar cerul ! 😉 Ce fusese mai greu, trecuse !

Am tras aer în piept și am dat drumul la picioare. Cu imaginea iadului în minte, urcam scările de parcă eram pe o bandă rulantă ! Dacă aș fi avut aceeași imagine motivatoare și atunci când am urcat la 5.200 m pe Muntele Curcubeu – muntele pictat de Dumnezeu !, ce bine ar fi fost ! Nu aș mai fi fost nevoit să mestec frunze de coca ca o lamă ! 😉

Cu forțele încă nesecătuite am ajuns pe terasa acoperișului. Orașul care dăduse omenirii cele mai mari valori era la picioarele mele ! Doar la propriu… Oare de ce a fost singura dată în istoria omenirii când un singur oraș a putut să aibă o asemenea densitate de inteligență într-un timp atât de scurt ? Cu siguranță că totul a făcut parte dintr-un plan… ! Orașul, văzut de sus îmi părea asemenea unei inimi ! O inimă în care continua să bată pulsul lui Da Vinci și Michelangelo, al lui Brunelleschi și Botticelli, a lui Alighieri și Petrarca ! …și a atâtor alte mari personalități ! Florența, îmi părea a fi un oraș mare cât inima lor la un loc !

 La marginea catedralei, Campanille se ridica asemenea unei sulițe de cavaler călit în turniruri ! Turnul ,,zugrăvit” în marmura avea aceleași culori ca și catedrala ! Cum Siena (de acolo era adusă marmura) nu e departe și marmură e suficientă, s-ar fi putut ridica alte 10 turnuri și catedrale. Doar să aibă cine să o facă ! 🙂

Încărcat de aerul de tare al înălțimilor sau mai degrabă de vântul ce bătea cu putere, am făcut cale întoarsă pe scările domului. Apoi am plecat pe străzi spre Piazza della Republica, unde doi artiști se jucau de-a ,,Da Vinci” pe un trotuar. Adică pictau ! Doar că în loc de uleiuri foloseau creta… Ceea ce ieșea din mâinile lor nu părea a fi deloc de vânzare… Asta doar dacă cineva nu avea de gând să plece acasă cu bucăți de trotuar ! 🙂

Dacă tot eram în zonă, era musai să-mi pun o dorință ! Cea din gura leului nu se putea pune la socoteală ! 🙂 Așa că m-am dus până la Fontana del Porcellino. Chiar dacă mistrețul din bronz e acum doar o copie, asta nu înseamnă că el nu trebuie să îndeplinească dorințele turiștilor, nu ?! Serviciul e serviciu ! 😀 Am stat (iarăși) la rând și am privit cum oamenii puneau câte o monedă în gura porcului din mlaștină, apoi îi frecau râtul, închideau ochii și își puneau dorința. Dar șansele ca aceasta să se împlinească erau cam nule, pentru că două femei ce vorbeau o limbă ce-mi părea cunoscută, adunau toate monedele căzute prin grilaj. Oare asta să fi fost dorința tuturor turiștilor, adică să le fie furate monedele ?! 😀

Am urmat la rând, așa că am frecat botul mistrețului, iar după ce moneda a căzut, mi-am pus o dorință ! ,,Dă Doamne ca ,,bandiții” să nu fie români !” Cu ce oi fi greșit în acea dimineață, nu știu… dar cert e că cele două lichele ce adunau cenții și visele turiștilor, erau de etnie rromă ! ,,N-ar fi bine să lăsați banii la locul lor pentru a se împlini dorințele oamenilor ? ” le întreb eu naiv. ,,Dar ,,pe” dorințele noastre cine le „îndeplinește” ?” îmi răspunde una dintre ele ce avea o prestanță de lideră de ..sindicat” ”. ,,Munca”, îi zic eu. Însă răspunsul meu a lovit-o mai abitir decât un tsunami ! ,,,Noi nu putem să muncim ! Avem niște ,,boale ” îmi spune ,,lidera”. ,,Păi, dacă pui mâna pe o mătură, aia nu cauzează la ,,boale”, răsucesc eu cuțitul în rană, iar replica nu a mai venit. După ce au mai strâns câțiva bănuți, folosind și un magnet din dotarea proprie, ,,banditele” au frecat nasul mistrețului și și-au pus și ele o dorință : ca a doua zi să nu mă mai vadă prin zonă ! Nu de alta, dar le băgam ,,întreprinderea” în faliment ! 🙂

Deja ora era un pic cam târzie și oboseala începea să mă chinuie. Dar puteam să mă întorc în cameră fără să văd ,,bijuteria” Florenței ?! Mai ales că Ponte Vecchio era doar la o aruncătură de…monedă ! 🙂

Cu ani în urmă, când văzusem pentru prima dată o fotografie a podului, mi se părea ireală ! Cum să suporte un pod vechi din 1345, atâta greutate ? Uite că suportă ! Pe lângă toate locuințele și Coridorul Vasari, podul mă mai suporta și pe mine ! 🙂 Am privit localnicii care mergeau grăbiți pe pod și pe turiștii fără de griji care-și făceau poze printre arcadele ce lăsau să se vadă apa verzuie a râului Arno. Magazinele cu bijuterii ce înlocuiseră de jumătate de secol măcelăriile urât mirositoare, erau aproape goale. Păi, dacă aurul ,,mirosea” mai frumos decât carnea bâzâită de muște, nu era firesc ca mai marii Florenței să prefere metalul prețios atunci când pășeau prin Coridorul aflat cu 6-7 m mai sus ?! Culmea e că măcelăriile fuseseră mutate aici tot de ,,prețioșii” conducători, pentru că același miros deranja orașul ! 😉

Am privit cele 3 rânduri de ferestre mari situate în zona centrală, a căror poveste e una poate mai puțin știută. În 1938 Hitler aflat în vizită la prietenul Mussolini, a dorit să viziteze Coridorul Vasari. Cum putea să-l refuze dictatorul italian ?! Și pentru că pe pod ferestrele erau mici, Mussolini a dispus ca o parte din pereți să fie înlocuiți de ferestre mari prin care Hitler să poată privi până departe râul Arno ! Ce consecințe a avut acest gest ? Unele majore pentru Ponte Vecchio ! El a fost cruțat de bombardamentul din 1944 la ordinul precis al lui Hitler ! Asta da recunoștință pentru un pod ! 🙂

După lăsarea întunericului am părăsit podul și am luat direcția dată de ,,semnalul” patului din cameră, care mă chema la somn ! 🙂 La acea oră, el era cu mult mai valoros decât orice bijuterie de pe pod. Aveam să mă duc ,,întins” spre hotel ! …sau aproape întins ! 🙂 Asta pentru că m-am oprit pentru câteva minute în Piazza del Duomo, pentru a asculta un flaut și un pian ce redau ,,Nothing else matters” și făceau să pară că imaginea catedralei e desprinsă dintr-o poveste ! Acesta avea să fie unul din Cele mai frumoase spectacole stradale pe care le-am văzut !

În acele minute nimic nu a mai contat ! Nici oboseală și nici patul din camera de hotel ! Pentru câteva momente aveam și eu o inimă de florentin ! 🙂