Florența (IV)- Oare ce ar fi fost Florența fără Michelangelo ?
Urma o nouă zi în capitala mondială a artelor ! Cerul cu nori groși și cenușii nu-mi părea să a fi doar o simplă amenințare. În mod sigur avea să-și verse dintr-o clipă în alta lacrimile peste oraș și, totodată, peste mine. Cum nu aveam umbrela asupra mea, nu eram deloc încântat de acest lucru…
Am intrat în Museo dell”Opera del Duomo exact când primele picături ajungeau în părul meu. Împreună cu mine intrase și un grup de turiști chinezi, iar unul dintre ei se chinuia să pronunțe numele muzeului pe silabe. Un nume lung, ce suna ca o melodie, dar care era imposibil de articulat pentru un asiatic ! 🙂 Apoi am pășit pe culoarul boltit, pe al cărui zid erau înscrise numele celor ce contribuiseră la salvarea operelor de artă. Chinezul era în dilemă : care nume era mai ușor de pronunțat ? În cele din urmă a ales varianta simplificată ! …doar să privească zidul ! 😉 Păi, cine l-a pus să nu ia lecții de italiană înainte să plece în vacanță ?! 🙂
Deodată, înaintea mea s-a deschis cea mai mare sală din muzeu. Începând de acolo, drumul meu se despărțea de cel al colegului meu ..poliglot” ! 🙂 Pașii mi s-au oprit în fața comorilor care-mi tăiaseră răsuflarea și în ziua precedentă : Poarta Paradisului și Poarta Noului Testament ! Florența (III)- Galeria Ufizzi, între o friptură și o bere ! Doar că de data aceasta mă aflam în fața originalelor ! Cele la care Ghilberti lucrase o viață de om !
Aș fi stat ore în șir să privesc scenele biblice învelite cu aur, însă cum ziua nu are decât 24 de ore, a trebuit să pornesc motoarele și să mă deplasez. Mai erau atâtea de vizitat ! Poate că ar trebui dată o lege universală prin care timpul din vacanță să aibă o altă dimensiune : să fie dilatat ! 🙂 Mi-am dezlipit cu greu privirea de pe Poarta Paradisului, cea care îi luase lui Ghilberti un an doar pentru a o acoperi cu aur ! Nu degeaba spusese Michelangelo că exact așa ar trebui să arate paradisul, dacă acesta ar exista ! Ce laudă mai mare ar putea primi o operă de artă ?! Cu gândul la Michelangelo am intrat în următoarea sală (Tribuna), unde am descoperit cea mai controversată operă a artistului : Pieta Bandini !
Concepută la vârsta de 70 ani (după moartea prieteniei sale), lucrarea exprimă atât geniul cât și latura umană a artistului ! Căci ce altceva ar putea spune urmele loviturilor de ciocan de pe statuie ?! Supărat că dalta sa provoca scântei la fiecare lovitură aplicată în marmura imperfectă (în loc să-i modeleze picioarele lui Isus) Michelangelo a vrut să distrugă sculptura ! A lovit-o cu furie, iar urmele ciocanului pot fi văzute și azi. Deci, până la urmă, avem dovada că Michelangelo era un simplu om ! 🙂 Deși eu încă mă îndoiesc de lucrul acesta… 🙂 Am încercat să mi-l închipui pe sculptor luptându-se cu propria-i creație, însă imaginația îmi era blocată. Așa că am trecut în sala următoare, unde erau expuse lucrările lui Donatello…
Am privit pe rând operele expuse, oprindu-mă în fața lui Zuccone. Am așteptat câteva clipe ca acesta să vorbească, însă am renunțat rapid… Ce șanse aveam eu să-l aud spunând o vorbă, dacă nu reușise acest lucru nici măcar Donatello ?! Maestrul îl implorase ani la rând : ,,vorbește naibii tu, vorbește” ! Însă Zuccone nu a scos o vorbă… ! Cu toate acestea, legenda spune că Donatello, în momentele de cumpănă, se jura mereu pe statuia sa ! 🙂
Însă mie mi-a plăcut parcă ceva mai mult Maria Magdalena. Statuia din lemn de plop alb o înfățișează pe Sfântă, ajunsă la bătrânețe, atunci când colinda înfometată prin pădurile din sudul Franței.
Am continuat să ,,colind” muzeul timp de încă o oră și să-i admir piesele de valoare. Mai ales că, acesta era ultimul muzeu în care urma să intru în Florența. 🙂 La finalul vizitei m-am îndreptat spre Basilica Santa Croce, locul în care geniile florentine și-au dat întâlnire pentru eternitate ! 🙂 Am ocolit bălțile formate de ploaia ce căzuse între timp și după câteva minute mă aflam pe treptele celei mai mari biserici franciscane din lume. Priveam piazza din fața ei, locul unde în fiecare an se dispută festivalul de fotbal în costume medievale.
Cum în acel moment nu urma să înceapă niciun meci, iar galeriile lipseau cu desăvârșire, m-am oprit pe trepte și l-am salutat pe Dante. Dar acesta era cu nasul prea sus ca să-mi răspundă ! …era doar o statuie ! 🙂
Am privit din nou treptele și mi l-am imaginat pe celebrul scriitor Stendhal, cel care, după de a vizitat Santa Croce era gata să se prăbușească la pământ. De vină era sindromul Stendhal (ce urma să-i poarte numele) ! 🙂 Acesta poate apărea după ce sunt vizualizate lucrări ce provoacă emoții puternice, ce fac ca bătăile inimii să o ia ,,razna”, iar genunchii să se înmoaie ! Exact asta pățise Stendhal după ce vizitase Santa Croce ! Asemenea celui ce a scris romanul ,,Roșu și negru ” am pășit în clădirea în care ,,stelele” Florenței își aveau ,,casa” pentru vecie. Acolo urma să văd monumentele funerare ale lui G. Galilei, N. Machiavelli, G. Rossini, etc.
Dar peste toți și toate era mormântul lui Michelangelo, cel care fusese conceput de Vasari ! Cum să nu ți se înmoaie genunchii și să nu-ți stea inima în loc, atunci când un basm se deschide în fața ta ?! E adevărat că basmul era unul trist, dar asta se datora în primul rând atmosferei emanate de cele 3 statui alegorice… Am privit marmura din fața mea și nu puteam să cred că înăuntru ei stătea Michelangelo ! Păi, cum să-l ,,înghită” marmura pe maestrul care, cu dalta și ciocanul, ,,eliberase” sculpturile ce erau ținute ,,sclave” în același material ?! Pe el cine avea să-l mai ,,elibereze” ! …părea o ironie a sorții !
Un asemenea loc trebuia neapărat să-l ,,iau” cu mine ca amintire. Așa ceva mai văzusem doar în Pantheon-ul din Paris, însă acolo nu avusesem inspirația unei filmări ! Spiritul lui Michelangelo parcă-mi dăduse un click pe butonul de filmat ! 🙂 Ce noroc aveam că trupul neînsuflețit a lui Buonaroti fusese furat de nepotul său de la Roma și transportat (ascuns într-un car) la Florența ! Michelangelo nu putea fi decât al Florenței !!!
După ce am vizitat și muzeul mănăstirii, am părăsit incinta, pășind atent pe treptele de la intrare. Deși nu sufeream de sindromul Stendhal, nu strica să am o grijă în plus. …mai ales că ploaia își făcuse din nou de ,,cap” ! Am plecat spre Piazza della Signoria, cea care fusese cândva centrul vieții politice din Florența.
După lungi căutări, am găsit și placa ce marchează locul în care a fost ars Savonarola, călugărul ce se ridicase împotriva clasei conducătoare. Însă așa cum se întâmplă și în ziua de azi, el avea să ,,muște” mâinile celor care-l ajutaseră să urce în carieră, inclusiv pe cea a papei. 😉 Cea din urmă răzvrătire avea să-i semneze sentința finală : arderea pe rug ! Foc a semănat, foc a cules ! 😉
Dacă nu vedeam nicăieri pic de fum, în schimb am văzut Loggia dei Lanzi, cel mai vechi spațiu expozițional din lume. Păi, unde altundeva putea fi ,,inventată” o asemenea zonă care să găzduiască sculpturile expuse în aer liber, dacă nu în Florența ?! Acolo aveam să revăd sculptura ,,Răpirea sabinelor”, doar că de data aceea înaintea mea stătea originalul. Florența (II) – David sau… ,,crème de la crème” !
După ce am făcut ,,revista de front” a sculpturilor, mi-am îndreptat privirea spre terasa aflată deasupra arcadelor. Dacă aș fi venit în piazza cu o jumătate de mileniu mai devreme, poate că l-aș fi zărit pe Cosimo I cum privea de sus ceremoniile ce aveau loc aici. Dar cum întârziasem nițel cam mult, m-am mulțumit doar cu turiștii amenințați de ploaia ce urma să cadă… 🙂
Ploaie rece și în rafale nu s-a lăsat prea mult așteptată. Cu siguranță că ea fusese ,,comandată” de Savonarola ! 🙂 Probabil că așa dorea el să-mi spună că venise momentul să vizitez Palazzo Vecchio ! Nedorind să-l supăr pe eretic, m-am conformat deîndată și am intrat în palatul ce găzduise cândva guvernul florentin.
Salone dei Cinquecento, m-a primit cu ,,brațele deschise” și mi-a arătat ce are el mai de preț : pereții. Păi, pereți desenați mai văzusem și în alte locuri ! Or fi frumoși cei de aici, dar nu sunt unici ! ,,Ba da, sunt !”, îmi răsună în urechi vocea lui Savonarola ! ,,Salonul a fost construit la dispoziția mea, iar frescele lui Vasari amintesc de marile victorii florentine (împotriva Pisei și Sienei)”, a răsunat iar vocea. ,,Ok, dar dacă ar fi fost pictați de Da Vinci sau Michelangelo, poate că le-ar fi crescut ,,raitingul” de pictură”, îi răspund eu vocii călugărești ! ,,Să știi că tavanul a fost dat spre execuție chiar celor doi, însă vopseaua pictată se scurgea pe podea, chiar dacă s-a încercat uscarea ei cu foc”, a venit imediat replica.
Fiind depășit de dialogul artistic, am tras cu ochiul spre sculptura ,,Geniul Victoriei”, piesa lui Michelangelo. Nu reușise el să ,,atârne” vopseaua pe tavan, dar în schimb a lăsat ceva nemuritor pe pardoseală. Deci, se poate spune că Michelangelo a trecut și pe aici. 🙂
După ce am epuizat obiectivele ce prezentau interes, am plecat spre etaj. Pe drum am văzut două uși închise, care păreau mai degrabă neinteresante. Prima era o ușă secretă, pe care cu greu o deosebeai de desenele de pe pereți. Aceea nu putea fi decât o ușă de… urgență ! 🙂 În schimb, cea de-a doua, era poarta de intrare în coridorul Vasari. Acesta avea să-l impresioneze atât de mult pe Hitler, astfel încât germanul ordonase ca bombardamentele să-l ocolească !
Dacă tot intrasem în dialog cu Savonarola, atunci nu puteam să ratez Capela del Signoria, locul în care fusese închis ereticul până la execuție. Mă așteptam ca acolo să-i aud ultima rugăciune care, contesta sentința luată de papă împotriva lui. Dar capela era învăluită în liniște… Semn că glasul papei fusese mai puternic ! 🙂
Apoi am vizitat cabinetul lui Machiavelli, al cărui bust avea o privire care parcă trecea prin mine. Doar privindu-i ochii de vultur, mi-am dat seama ce înseamnă să ai un șef…machiavelic ! 🙂 Parcă mai prietenoasă era masca mortuară a lui Dante Alighieri… 🙂 Mai bine îmi strâmbam gâtul (și mintea) uitându-mă pe tavan la contururile magice ce înconjurau hexagoanele azurii. Liniile albe pe care îmi fixam privirea, păreau a mă hipnotiza și creau desene ce ,,fugeau” din loc în loc ! O minunăție !
Ultimul popas l-am făcut în Sala Hărților, o cameră în care pasionatul de geografie ar trebuie să se simtă ca ,,peștele în apă”. Aceasta era camera în care, turiștii ce nu fuseseră niciodată corigenți la geografie, puteau străbate mările și oceanele lumii. …plus cele patru continente cunoscute la acea vreme ! Ajunsesem în sala care deschidea orizonturile ! Căutând cu atenție, peste munți și dealuri. am găsit… Țările Românești !
Mi-aș fi dorit să am mai mult timp la dispoziție pentru a-l petrece în Palazzo Vecchio, pentru a ,,asculta” poveștile (ne)spuse de pereții săi. Povești despre intrigi ascunse, despre măriri și decăderi, despre chinul de a ,,ține” vopseaua pe tavan… Pereții exteriori mi-ar fi putut spune despre gloatele ce au asistat la execuții, despre plânsetele sau râsetele lor ! E adevărat că același perete mi-ar fi putut spune două povești diferite despre același eveniment ! Totul depinde de parte din care a fost privită povestea ! 🙂
După o jumătate de zi în care pereții (și acoperișurile) mă feriseră de ploaie și îmi spuseseră povești, trăsesem o concluzie clară : îl întâlnisem pe Michelangelo peste tot ! Dădusem de urma lui în Museu dell Opera, în Santa Croce, ba chiar și în Palazzo Vecchio… Geniul din David și omul de rând din Pieta Bandini erau o singură persoană ! Cu bucurii și împliniri, dar și cu clipe de deznădejde și furie, Michelangelo era același !
Oare ce ar fi fost Florența fără Michelangelo ? Probabil că și fără el, Florența ar fi dat tonul Renașterii ! Da, dar ar fi plecat ,,la luptă” ca o oaste fără comandant ! …și poate că ,,victoria” ei nu ar mai fi fost atât de strălucită ! 🙂
https://turisminternational.com/2021/02/15/giza-i-keops-piramida-invechita-doar-de-dumnezeu/
https://turisminternational.com/2020/12/18/rio-de-janeiro-iii-de-vorba-cu-statuia-lui-isus/
