Qatar, Doha ( II ) – La porțile studioului Al Jazeera
După ce am terminat vizita prin cele două muzee, soarele nu mai era principalul meu dușman, ci timpul care trecea cam repede ! Qatar, Doha (I) – O capitală văzută la 47C ! Am părăsit muzeul de pe malul mării și am luat-o încet pe Corniche Promenade, privindu-l drept în ochi pe emirul Qatarului ce stătea pe peretele unei clădiri vecine ! E adevărat că nu era chiar emirul în persoană, ci doar o pictură care se uita spre un soare care se pregătea să apună. 😉 Părea un pic îngândurat, pesemne că se apropia C.M. de fotbal din 2022… 😉
Cum temperatura mai scăzuse nițel (mai erau doar +43 C 😉 ), am mers un pic de-a lungul superbei promenade ce înconjoară golful și am considerat că, la acest aspect, Doha ,,bate” detașat Dubaiul ! …însă mai apoi aveam să constat că acesta era și singurul la care îi era superioară emiratului !
Pentru câteva momente gazonul de un verde crud, ce parcă abia fusese vopsit fir cu fir, m-a făcut să uit că mă aflam într-o țară a nisipului ! Oamenii cu sau fără capul acoperit, stăteau tolăniți pe iarbă și admirau turnurile ce se ridicau dincolo de golf. Nimeni nu părea să-și facă griji că ar putea fi amendat din această cauză ! 🙂 În Doha, ca mai toată în lume, gazonul e cultivat pentru a se putea sta pe el și nu doar pentru a fi admirat (așa cum e România) ! În schimb, în Doha poți primi o sancțiune drastică dacă consumi alcool. …atât pe iarbă cât și pe asfalt ! 🙂 Țara musulmană îți lasă această plăcere doar în câteva dintre restaurantele hotelurilor de 5 stele.
În drum spre stația de bus am trecut pe lângă un indicator de staționare interzisă, pe a cărui plăcuță scria ,,Police Vehicle Only”, fapt care m-a băgat în ceață. 😉 În acel loc, cu iarbă ca de catifea, aveau voie să calce doar roțile mașinilor de poliție ?! Păi, asta nu era o discriminare instituțională între anvelope ?! 😂 Cum soarele încă mai ardea destul de tare, nu am văzut niciun girofar care să stea la picnic deasupra gazonului ! 😉
Odată ajuns în dreptul stației de bus, mi-am pipăit cartela de călătorie din buzunar și mi-am zis să aștept traseul nr. 77, mai ales că un panou afișa că bus-ul sosește cu o frecvență de 20 min. Minunat ! Îmi doream să văd locurile unde sunt amplasate celebrele studiouri Al Jazeera și de unde se transmit cele mai senzaționale știri de pe glob. Dar pentru asta aveam nevoie de transport. Cele 20 min. s-au scurs repede, dar bus-ul nicăieri ! Apoi au mai trecut alte 10 min și tot liniște ! În zare nu se vedea nici măcar urma fetei Morgana, darămite un bus prăfuit prin deșert ! 😉 …nici cu călători, dar nici fără ! …sau măcar un șofer venind pe jos care să anunțe că autovehiculul a rămas în pană de benzină ! …asta, într-o țară în care apa și benzina au cam același preț ! 🙂 Singurul avantaj a fost acela că mi-am putut încărca bateria telefonului de la o stație de încărcare publică gratuită.
După cca. 40 min de admirat toate plăcuțele din zonă și golful, am luat o decizie ,,înțeleaptă” : să o iau pe jos. …și rău am făcut. ! Căci după două minute de la plecarea mea din stație, cine mă depășea, având în interior doar șoferul și câțiva călători adormiți ?! 😡 Bus-ul cu nr 77 ! …care a trecut lejer pe lângă mine și și-a continuat traseul. Biletul de călătorii nelimitate ce-l țineam strâns în mână, devenise doar un simplu ghemotoc de hârtie ! Dacă soarele îmi era deja prieten, șoferul îmi era acum inamicul nr. 1 ! 😉 Așa că m-am întors cu fața către Mecca și m-am rugat lui Allah, să facă o minune : bus-ul să facă concomitent pană la toate cele patru roți chiar în dreptul indicatorului de staționarea interzisă și exact atunci când o mașina a poliției patrula în zonă! 😂
Însă, supărarea mi-a trecut repede, pentru că în zare, am văzut unul din cele mai frumoase apusuri din câte mi-a fost dat sa văd pe uscat. În timp ce aveam gura și ochii căscați, atât după bus-ul care se îndepărta cât și după apus, aparatul foto și-a făcut datoria, prinzând în cadru câteva amintiri de neuitat (apusul, nu bus-ul 😉 )
Noroc că după câțiva pași am întâlnit splendidul The Pearl Monument, dedicat tuturor perlelor care au sprijinit economia Qatarul până la descoperirea gazelor și petrolului. Qatarezii au fost unii dintre cei mai mari exportatori de perle, până la apariția perlelor de cultură și cum o puteau omagia pe cea care i-a ajutat să supraviețuiască, decât printr-o perlă aflată în ,,gura” unei scoici uriașe !
Înarmat cu o parte din istoria perlelor de pe acest tărâm, am pornit pe Al-Jazeera pe jos, deși nu era chiar aproape. În timp ce treceam prin imensul parc Al Bidda Park, (plin cu verdeață, locuri de joacă, alei pentru sport) m-am gândit la trecutul acestei țării de dimensiunea Dobrogei, ce are o populație de 2,6 mil. de locuitori (313.000 de qatarezi) și doar jumătate locuiesc în Doha. O țară plină de controverse: cu cel mai mare PIB, dar fără un venit minim garantat; cenzura e literă de lege (emirul poate fi criticat după ce își dă acordul SCRIS), Sharia aplică pedepse cu biciul, cu moartea, flagelarea, mărturia unei femei valorează doar jumătate din mărturiei bărbatului. Interesant e că din 1966 moneda națională a devenit rialul, iar rata de schimb (1 dolar=3,64 riali) a fost stabilită fixă prin decret regal în 2001.
Numai ce am trecut de parc și în față mi s-a ridicat o clădire impunătoare cu arhitectură musulmană, construită din 7 corpuri simetrice în scara mâței. Oare ce putea fi un asemenea edificiu luminat fără economie și păzit de bărbați în uniformă și înarmați ? M-am apropiat de el și ,,mirosul” fin mi-a confirmat că aveam în față clădirea Ministerului de Interne ! Cum nu știam să am de plătit vreo amendă pentru că am călcat iarba din parcuri, mi-am văzut de drum, fără ca nimeni să-mi verifice tălpile de la încălțări ! 😉
Următorul punct pe traseu, era mult dorita Al Jazeera. Cunoscuta companie mediatică, proprietate a familiei Al Tahni (emirul), ce are 80 de filiale în toată lumea, s-a remarcat în timpul războiului din Afganistan, atunci când a fost fiind singura TV ce a transmis operațiunile live.
Cum pe drum nu am găsit niciun magazin care să vândă apă și cum bidonul meu era demult uscat chiar și pe interior, am înghițit în sec (dacă mai aveam ce) și mi-am continuat drumul de-a lungul zidurilor albe ale studioului. Al Jazeera se întinde pe o suprafața mare fiind înconjurată de un gard alb înalt, lung de cel puțin un km pe latura. La o temperatura normală parcurgi ușor distanța, dar la 40 grade am început să simt fiori pe șira spinării. Nu de frică, ci de transpirație ! …iar fiorii s-au extins curând pe tot corpul. În jur doar gard si șosea ! … nici măcar o baltă pe jumătate secată. Cu cât transpiram mai mult și gardul nu se mai termina, mi m-am gândit că poate efortul nu se prea s-a meritat. Când am ajuns în dreptul intrării principale, am văzut o poartă anostă în fața unei clădiri albe cu 2-3 niveluri ce avea pe frontispiciu înscris numele instituției….și cam atât !
Pentru această priveliște dăduse eu jos de pe mine sărurile, mineralele și toxinele laolaltă, fără a cunoaște nici o tehnică de supraviețuire urbană atunci când mori de sete ?! 🙂 Da ! Pentru această clădire ! Și pot spune că a meritat ! Așa cum l-am mai parafrazat pe cuceritorul Everestul, atunci când am ajuns în camera mortuară din piramida lui Keops ( GIZA (I) – Keops, piramida învechită (doar) de Dumnezeu !), la fel am spus și duce ce mi-am șters transpirația sărată care mi-se scurgea în ochi în fața studiourilor de tv : mi-am dorit să ajung la Al Jazzira pentru că aceasta EXISTĂ ! Al Jazzira este unul din Everest-urile mass-mediei mondiale, iar eu eram mândru că ajuns chiar și până la porțile ei ! Aceasta era tot ce conta pentru mine în acel moment ! …Transpirația și efortul depus prin soarele arzător de 40 C, erau trecătoare și aveam să le uit cu timpul. Dar, de câte ori voi vedea o emisiune transmisă de Al Jazeera, îmi voi aminte că am ajuns până la porțile ei !
